“Discretul Tov. Vali”. Ștucan, despre controversata apariție a lui Valentin Ceaușescu la Gala Sportului Românesc: “E indecent să mai ai prieteni dacă te cheamă Ceaușescu?”

În numele victimelor opresiunii comuniste din România de până în 1989, cei trei îi condamnă “indecența” - citez din Dan Udrea - de a veni la un eveniment ținut de o instituție de stat din România liberă și democratică.

E un unghi atractiv, sigur și argumentat.

Fiul dictatorului care și-a adus țara în pragul foametei și îndobitocirii a fost elogiat pe scenă de vechii săi prieteni din generația care a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1986.

De ce să-l inviți și să-l lauzi pe Valentin Ceaușescu, zic colegii mei?

Nu cumva e o jignire pe obrazul celor au pătimit, celor care au stat închiși, au fost ascultați, urmăriți, cărora le-a fost refuzată libera circulație, care au îndurat frigul, întunericul și înghiontelile unui stomac gol?

Poate fi.

Dar mai e o nuanță.

Ca dinamovist, autorul acestor rânduri a copilărit în frig și întuneric, cu o invidie groaznică pe Steaua și o ură față de familia Ceaușescu, protectoarea clubului Armatei. Toți susținătorii clubului Miliției - așa cum eram atunci îndemnați să credem - eram convinși în tăcere că Valentin Ceaușescu este un monstru care pune securiștii să amenințe arbitrii cu închisoarea, care scoate Steaua de pe teren, făcându-i a doua zi cadou Cupa României și care, în general, nu o lasă pe Dinamo să devină din nou o mare forță.

Apoi a venit intrarea în presă, iar contactul cu adevărul a fost dur.

Dinamo nu era clubul Miliției, ci al Securității, adică fix al instituției care se ocupa cu tortura fizică și psihică a cetățenilor Republicii Socialiste România.

Teoretic, doar o unealtă în mâna omniscientului Nicolae Ceaușescu. În practică, un organism fluid ale cărui acțiuni și interese ieșeau uneori de sub radarul dictatorului. Dovada supremă este rolul Securității în evenimentele din decembrie 1989, dar ăsta este un alt subiect.

Dinamo avea în buzunar dosare, arbitri, adversari, cluburi-satelit prin care, în culise, obținea rezultate și Ghete de Aur pe fals. Idolul copilăriei mele, Mircea Lucescu, era o rotiță importantă a acestui sistem, iar încercările sale de la începutul anilor ’80 de a se împrieteni cu Valentin și Nicușor Ceaușescu, fiii dictatorului, contrastează teribil cu imaginea de dizident pe care și-a construit-o după 1989.

Dan Udrea îl invocă pe Lucescu și scrie că “e chiar sfidător ca un stăpân de țară, care racola fotbaliștii după bunul plac și care sabota un selecționer doar pentru că acesta era de la Dinamo (n.r. - Lucescu), să participe la o sărbătoare a sportului, la Opera Română”.

Adevărul istoric e mult mai nuanțat.

Valentin, dezgustat de blaturile Stelei

Înainte de întoarcerea lui Lucescu în Ștefan cel Mare ca antrenor, Dinamo avusese o perioadă de glorie cu un vârf nemaiatins până atunci: semifinală de Cupa Campionilor Europeni.

În schimb, Steaua se complăcea într-o băltoacă morală plină de zoaie. Clubul considerat favoritul familiei Ceaușescu era de fapt condus de armată și devenise un cuib de aranjori de meciuri care-și vindeau cinstea aproape oricând și oricui.

E o realitate neplăcută, dar recunoscută acum de unii dintre jucătorii de atunci.

Printre fanii Stelei dezgustați de practicile jucătorilor se număra și Valentin Ceaușescu. Trimis de părinții săi la facultatea de fizică de la Imperial College din Londra - un privilegiu la care copiii români nu aveau acces - , fiul cel mare al dictatorului era un tip foarte retras și manierat, total opusul fratelui său mai mic, dandy-ul cu porniri histrionice Nicușor.

În excelenta carte SuperSteaua scrisă de Andrei Vochin, fostul ministru al Apărării, Ion Coman, povestește că a asistat la final de anii ’70 la un eveniment pe stadionul Victoria la care Nicușor Ceaușescu a venit împreună cu prietena sa Nadia Comăneci într-o hărmălaie de girofaruri, sirene și securiști.

Și în aceeași carte, din zeci de mărturii, se conturează un altfel de portret - mult mai consistent - al fratelui mai mare.

Valentin Ceaușescu își conducea singur mașina, mergea la meciuri în tribune ca un om obișnuit și nu era recunoscut pe stradă. “Când trebuia să trimitem telegrame de felicitare tovarășului Nicolae Ceaușescu, Valentin nici nu voia să audă. Vorbeam cu el despre situația din țară și ne dădea dreptate. Dar n-a fost niciodată omul care să se bage, să se ducă la taică-su să-i ceară ceva. Iar de politică avea oroare”, povestește Marius Lăcătuș în SuperSteaua.

Valentin se ținea departe de politică și de funcții, iar relația cu familia era una furtunoasă din cauza ostilității mamei sale, Elena Ceaușescu, față de soția sa. Pe fratele tatălui său, generalul Ilie Ceaușescu, îl considera “malefic”.

Fiul cel mare al familiei conducătoare juca fotbal cu nasturi cu Ilie Năstase, era pasionat de bridge, făcea arte marțiale și ținea cu Steaua.

Pasiunea lui pentru fotbal s-a răcit, însă, brusc. După o deplasare la Târgoviște în care echipa Armatei a pierdut cu 4-0, Valentin Ceaușescu a realizat că favoriții lui vânduseră meciul.

Din acel moment, a dispărut din tribunele din Ghencea.

Întoarcerea: aducerea Senseiului

Revenirea s-a petrecut peste câțiva ani. Generalul Constantin Olteanu - noul ministru al Apărării - a început un lobby intens pentru recâștigarea simpatiei fiului lui Ceaușescu. Deși lucra ca inginer la Institutul de Fizică Nucleară de la Măgurele, Valentin avea un nume care deschidea ușile, iar abilul ofițer din fruntea ministerului înțelegea perfect că duelul cu echipa Securității, Dinamo, nu putea fi câștigat doar în teren.

Încet, încet, Valentin a revenit la fotbal, dar - spun martorii vremii - nu se implica în deciziile de la club. “În discuțiile cu conducătorii clubului, își mai dădea cu părerea, dar doar dacă era întrebat.
În rest, tăcea, asculta și râdea amuzat de indicațiile tactice ale politrucilor”, scrie Vochin în carte.

După reinstalarea ca antrenor a lui Emeric Ienei, Valentin a început să vină la antrenamente unde le asculta păsurile jucătorilor. Își bea zilnic cafeaua de dimineață la stadion, așteptându-i pe fotbaliști să sosească.

Scopul lui, susțin jucătorii de atunci, era să stopeze dominația lui Dinamo, întemeiată pe sprijinul întunecat al Securității. “Era dușman declarat al aranjamentelor, al cumpărării vreunui adversar și al mituirii arbitrilor. Dar de multe ori, chestiile astea se făceau fără știrea lui”, spune Lăcătuș.

Prima contribuție concretă a lui Valentin Ceaușescu la construirea echipei din 1986 a fost una aparent minoră: aducerea în club a Senseiului Florentin Marinescu. Posesor al centurii negre 5 Dan în karate, 5 Dan în ju-jitsu și 4 Dan în judo, Marinescu fusese în 1974 profesorul de arte marțiale al fraților Nicușor și Valentin Ceaușescu.

Nicușor a abandonat rapid, perseverentul Valentin s-a ținut de karate. În anii ‘90, a ajuns la centura neagră 3 Dan “luată pe bune”, după cum spune Marinescu.

Venirea Senseiului adus de Valentin Ceaușescu s-a lovit inițial de ostilitatea jucătorilor. Marinescu le cerea să facă “stretching”, o noțiune necunoscută pe atunci, iar Iovan, Bumbescu și Bărbulescu îl luau la mișto în timp ce spărgeau semințe pe marginea terenului de antrenament.

Rapid, însă, fotbaliștii Stelei au realizat că nu se mai accidentează, iar potența fizică le crește.

“Viteziștii” aveau un preparator fizic neconvențional și nemaivăzut până atunci în fotbalul românesc.

Următorul pas al lui Valentin a fost să oprească abuzurile Securității. În 1985, serviciul secret de represiune a redeschis un dosar vechi care avea la bază dorința lui Ladislau Boloni de a emigra în Ungaria împreună cu familia. La presiunea lui Tudor Postelnicu - șeful Securității - , Boloni a fost scos de Mircea Lucescu din echipa de start și din lot pentru meciul cu Turcia din preliminariile Mondialului și urma să fie deposedat de drepturi și dat afară din armată.

“Când a auzit, Valentin a plecat imediat, nu știu unde. Bănuiesc că la Snagov, la taică-su. Peste o oră s-a întors și ne-a anunțat că ordinul nu mai e valabil”, povestește Emeric Ienei.

Poate de aici vine și recunoștința lui Ladislau Boloni față de Valentin Ceaușescu, manifestată la Opera Română și condamnată de o parte a publicului.

Intrarea lui Iordănescu, ideea lui Tov. Vali

Cu o echipă valoroasă, Steaua a câștigat titlul în 1985. Mai rămăsese totuși o problemă de încredere în Europa, acolo unde doar Dinamo și Universitatea Craiova ajunseseră până în semifinale.

În acea vară, Valentin Ceaușescu și-a petrecut concediul la Eforie cu fotbaliștii Stelei, așa cum proceda deja de câteva veri. Pe 4 iulie, la o bere, fiul dictatorului le-a spus unor jucători rămași cu gura căscată că pot câștiga Cupa Campionilor în 1986.

“Hai, tov.Vali, credeți că la fotbal e ca la agricultură, unde faci în 4 ani planul cincinal?”, l-a înțepat Lăcătuș. Așa îl numeau jucătorii, pe jumătate alint, pe jumătate ironic. “Tov. Vali” de la tovarășul Vali, apelativul suprem în comunism.

“Bine, mă luați în râs, dar mai vedem…”, i-a răspuns Ceaușescu.

În timp ce românii aveau tot mai puține ore de program TV, Valentin mergea la Televiziune unde se împrietenise cu o operatoare de montaj. Intra în studiourile goale și urmărea în direct meciurile marilor echipe din Europa, transmise pe semnalul de satelit.

Era o formă primitivă de scouting menită să le ridice moralul jucătorilor lui Ienei.

În timp ce defilau în campionat - “erau meciuri în care Ion Alecsandrescu ieșea la margine și ne spunea în șoaptă să nu le dăm multe, de frică să nu-l audă Valentin care nu voia să audă de aranjamente”, spune Tudorel Stoica - , steliștii treceau tur după tur în Europa.

În cantonamentul de iarnă de la Verona dintre 1985 și 1986, Valentin Ceaușescu a zburat în Italia, deși nu agrea zborurile. “A venit special să-și sărbătorească ziua de naștere alături de noi. Atunci am înțeles că noi eram totul pentru el, noi eram familia lui”, avea să povestească Helmut Duckadam.

Jumătate de an mai târziu, Steaua era campioana Europei, o performanță nemaivăzută până atunci și de atunci încoace de fotbalul românesc. Profeția lui Valentin Ceaușescu se îndeplinise.

Iar rolul fiului dictatorului a fost mai mare decât cel de protecție și de sprijin moral.

În plină dominare a Barcelonei, în minutul 73, Ienei l-a introdus în teren pe secundul Anghel Iordănescu. Adversarii și fanii Stelei au rămas cu gura căscată. Viitorul selecționer era retras de doi ani, dar calmul lui avea să liniștească nervii Stelei pe gazon.

Ideea fusese a lui Valentin Ceaușescu. Admite Iordănescu: “Am aflat ulterior. Din delicatețe și din bun simț, Valentin l-a lăsat pe nea Imi să își asume meritele”.

Meciul a ajuns la penaltyuri, iar restul e istorie.

De atunci au trecut aproape 40 de ani. La 3 ani după Sevilla, românii au ieșit din întuneric, iar Valentin Ceaușescu - singurul supraviețuitor al familiei - s-a ascuns într-o umbră și mai adâncă.

Marți seară, a fost invitat de camarazii săi din anii ’80 să le fie alături la Gala Sportului Românesc și a acceptat.

N-avea dreptul să-și revadă camarazii premiați? E indecent să mai trăiești și să mai ai prieteni dacă te cheamă Ceaușescu?

“Mult succes cui încearcă să desfacă acest nod gordian al luminilor și umbrelor!”, vorba lui Radu Naum.

Dar în fiecare 7 mai de aici și până la finele lumii, fiecare român care se consideră fanul Stelei sau care doar îi respectă performanța unică trebuie să încline capul și să spună o rugăciune pentru victimele regimului ceaușist. Apoi, să spună una și pentru cei duși și pentru cei rămași care au făcut posibilă Sevilla ’86.

Obligatoriu este ca undeva - după Duckadam, Lăcătuș, Balint, Iovan, Boloni, Tudorel Stoica, Bărbulescu, Belodedici și ceilalți - să-l pomenească și pe discretul Tov. Vali.

Spre deosebire de vremurile de întuneric, rugăciunea e acum liberă.

Iar iertarea e dovada supremă de umanitate.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google