”Hotplay Babasha”. Vali Moraru comentează subiectul care a divizat România mai mult decât alegerile

Apariția lui Babasha la concertul Coldplay a devenit subiectul momentului în piața publică a României. Dacă avea cineva interes să uităm rapid de manelele electorale, nici că se putea găselniță mai bună.

Dar cred că și conspiraționiștii de meserie au o reținere în a-l suspecta pe Chris Martin de vreo intenție subversivă când l-a acompaniat la pian pe Babasha.

Cine a greșit

Nu am fost la concert. N-am apucat bilet. Nu sunt în targetul Coldplay, dar m-aș fi dus doar ca să experimentez ceva dinafara bulei, ca să mă exprim actual. Dar văd și citesc despre ce s-a petrecut. Un amic mi-a trimis un video din timpul concertului în care se amuza pe seama faptului că a venit să vadă mere și s-a trezit că înghite pere.

Observ tot felul de reacții după huiduielile de care a a avut parte Babasha. Sigur că el e victimă colaterală aici, probabil că e ultimul vinovat de situația creată. Mi-e destul de clar că, deși cu intenții bune, nea Chris Martin e cel care a dat-o de gard cu inovația lui. Și nu publicul de pe stadion cu huiduielile.

Adi Despot, solist Vița de Vie, aplaudă performanța lui Babasha de a cânta într-un mediu atât de ostil. Ei, hai, că n-a durat prea mult tortura, dacă luăm în calcul profundele ”Ooo”-uri din intro și tot n-a fost mai mult de 4 minute!

Înțeleg sentimentul de solidaritate care îl împinge pe Adi Despot, om cu sute de concerte la viața lui, să sublinieze o nuanță importantă din perspectiva artistului. Cu toate că reacția însăși are și o altă nuanță, acuzatoare la adresa îngustimii minții publicului.

A fost rasism?

Cătălin Striblea povestește despre contextul turneului Coldplay, despre diversitate și despre civilizație în abordarea intersecțiilor culturale. Vorbește de rasism, nu-l contrazic, a fost acolo, asta a simțit. Plus că-s sătul de teza ”românu’ nu e rasist, bre, am o grămadă de prieteni țigani”, o stupizenie gigantică. Așa că nu exclud teza rasismului, dar nici nu sar necondiționat în barca ei.

Dar Cătălin ne mai spune așa: ”Nu cred în dreptul publicului de a dicta ce trebuie să facă artistul. (...) Când vii la un concert, trebuie să știi că te întâlnești cu toate țăcănelile artistului. (...) Nu-ți place, abține-te și nu aplauda. E destul.”

Sunt de acord că artistul are dreptul să facă ce vrea pe scenă, nu-i dictează publicul nimic. A avea o reacție la ce se întâmplă pe scenă nu reprezintă un dictat. E manifestarea unei opinii. Iar când e vorba de un act artistic, participarea publicului e de preferat, că doar nu oferi un spectacol în studio, cu reacții doar la vânzări și vizualizări pe YouTube.

Da, trebuie să te aștepți și la țăcăneli ale artistului, doar că am tot dreptul să nu-mi placă. Ce nu înțeleg e de ce ar trebui să mă abțin. De ce e destul să nu aplaud? Iar tu, artist, nu trebuie să te aștepți că e posibil ca ideea ta, ”țăcăneala” ta, să nu fie pe placul publicului?

Lecția oferită de stadioane

Și aici vine lecția pe care eu cred că sportul o oferă. Stadionul este locul unde te poți simți liber. În biserică nu ai voie să fluieri, la teatru nu dă bine să apostrofezi o nereușită (deși se întâmplă și acolo, uneori pe bună dreptate), la un concert de muzică clasică nu te lasă papionul să-ți agiți prea mult mărul lui Adam. Acolo, da, un noncombat la capitolul aplauze poate fi destul.

Un obișnuit al stadionului știe că arena sportivă e locul unde poți trăi sentimente absolute și poți reacționa la fel de absolut. Așa cum la un gol al echipei favorite ești în stare să-l iei în brațe pe cel de alături deși nu l-ai văzut în viața ta, așa și în momentul unei nereușite poți striga din toți rărunchii ”huo!”. Ai câte un ”huo” pregătit pentru toată lumea, și pentru arbitru, și pentru adversari, și pentru ai tăi, dacă e cazul.

Ba chiar, în cazul sportivilor, mi se pare mult mai nedrept. Pentru că ei pot avea parte de huiduieli și atunci când dau totul. Iar rezultatul final nu depinde doar de ei, mai ai au și un adversar în față.

Domnul Chris Martin nu s-a luat cu nimeni la trântă, rezultatul final depindea doar de el și de echipa lui. A avut o idee. Generoasă, în felul ei. Iar publicul de pe Arena Națională a considerat că e o idee proastă. Și și-a exprimat opinia.

Sunt obișnuit cu trimiterea în derizoriu a celor ce se întâmplă pe stadioane. Poate că tocmai această libertate pe care o ai la un meci de fotbal de a taxa ce nu-ți place li se pare multora vulgară. ”Alo, aici nu suntem pe stadion!” – parcă aud o voce cu aer pedagogic. Dar sunt convins că spectacolul sportiv e o altă formă de artă.

Într-un fel te bucuri de un tablou frumos, altfel te bucuri la un șut în vinclu. Sigur că nu te apuci să huidui autorul unei sculpturi pe care mintea ta îngustă nu o înțelege, dar asta nu înseamnă că trebuie să faci la fel când ești dezamăgit pe un stadion.

Nu merg des la concerte, dar când merg mă aștept să văd artistul preferat și să-l descopăr live. Am fost la toate cele 3 concerte Leonard Cohen în România pentru că știam că-l văd pe Leonard Cohen și că ascult live vocea lui magică. M-am dus la Ibrahim Ferrer să-l descopăr live pe Ibrahim Ferrer. Am fost la Sting să-l ascult live pe Sting și să-i văd în deschidere pe Mike and The Mechanics. Abia live am realizat cât de bun chitarist e Chris Rea, cu toată acustica proastă de la Sala Palatului.

Cine stabilește diferența dintre ”intersecție între culturi” și ”ghiveci”? De ce trebuie să mă abțin ca spectator de la a avea o reacție ostilă la o idee pe care o consider nefericită? Pentru că risc să fiu catalogat închis la minte? Pentru că nu văd imaginea de ansamblu? Pentru că pur și simplu aș fi vrut să mă bucur de ColdPlay și atât?

Ipocrizie și ”warm-up”

Gelu Duminică vorbește de ipocrizia publicului. Că după ce huiduie o manea, același spectator mănâncă o șaorma și bea o bere la Drumețului. Sincer, nu văd legătura. Aici nu mai putem vorbi despre intersecții culturale? Nu pot asculta Brahms și să beau apoi o bere? Nu pot mânca o șaorma după ce l-am văzut pe Rebengiuc în ”Tatăl”? Aici nu mai e voie cu diversitate? Nici măcar de gusturi gastronomice?

Despre ipocrizia publicului aș putea să-i povestesc eu domnului Gelu Duminică. Pentru că de 20 de ani sunt înjurat că-l sun în emisiuni pe Gigi Becali. Și tot de 20 de ani văd cum cresc audiențele când vorbește Gigi.

Pentru că mulți semidocți își caută un soi de recunoaștere culturală în ”Îmi place mult Radu Paraschivescu”, dar tot în gura lui Gigi se uită. Aici e ipocrizia, nu într-un ”huo” sincer și o bere rece după.

Scrie o prietenă pe fb, Andreea Talmazan, cu experiență în showbiz: ”Instituția warm-up-ului are reguli scrise sau nescrise, cum ar fi să aduci artiștii care sunt pe aceeași autostradă cu Vedeta. Iar warm-up-ul se presupune că intră în costul biletului.

Dai sute de euro să vezi Vedeta, dar organizatorul îți mai dă ceva să te încălzești, să te detensionezi, să intri în starea în care să savurezi la maxim concertul Vedetei. De ce atâta uimire că stadionul a huiduit pentru că a primit ceva pentru care nu era pregătit și care nu era nici măcar pe banda de avarie a autostrăzii artistice pe care rulează Coldplay?”

Sigur, Babasha nu a fost aici warm-up pentru Coldplay, dar ideea rămâne în picioare.

Pentru cei care nu înțeleg dreptul la ”huo” îi invit să-și ia bilete la România – Belgia, cel mai tare meci al României la Euro 2024. Să-și ia avion, cazare, tot ce trebuie. Și, cumva, prin absurd, să se trezească acolo, pe stadion, că Edi bagă pe teren după pauză Ansamblul ”Ciocârlia”. Că are el o idee inovatoare cu care îi zdrobim pe belgieni dacă le băgăm niște muzică populară.

N-or scăpa măcar un ”huo” mic din plămâni?

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, Facebook sau YouTube. Zi de zi ai conținut de ultimă oră din lumea sportului.