”Starea de spirit numită Rapid”. Dumitru Graur, editorial despre sărbătoarea giuleștenilor

Când s-a născut, la 25 iunie 1923, mai mulți ceferiști se adunau în școala primară din cartierul Grivița și semnau documentul prin care se înființa clubul sportiv al personalului CFR.

A fost de la început un club „cultural-sportiv”! România se afla în perioada de ascensiune economică dintre cele două războaie mondiale, iar șaisprezece ani mai târziu se inaugura în prezența regelui Carol al II-lea vechiul stadion Giulești, construit după modelul mai celebrului Highbury al clubului Arsenal Londra.

Un an mai târziu Rapidul se califica în finala Cupei Europei Centrale, însă meciul cu Ferencvaros nu s-a mai disputat niciodată. Ne aflam la începutul celui de-al doilea război mondial, iar rușii tocmai ce ne luaseră Basarabia și Bucovina de nord, nimeni nu se mai putea gândi la fotbal.

Numele de „Rapid” a existat încă din 1936, dar în 1944 au venit comuniștii, iar clubul și-a schimbat denumirea în „Locomotiva București”. Din 1958 s-a revenit la vechea denumire, cea care există și astăzi lângă podul Grant.

De-a lungul anilor, poate cu excepția timpului în care fostul „ceferist” Gheorghe Gheorghiu-Dej și-a arătat simpatia pentru Rapid, clubul n-a fost susținut decât foarte slab de autorități, devenind indezirabil la masa bogaților Steaua sau Dinamo, un fel de „paria” al sistemului.

Masele largi de suporteri au acceptat situația cu mândrie, bucurându-se de statutul de „singuri împotriva tuturor”. În tribunele Giuleștiului se adunau oameni din toate categoriile sociale, animați de spiritul de frondă împotriva sistemului opresiv, iar un meci Rapid-Dinamo sau Rapid-Steaua putea fi întotdeauna un excelent prilej de contestare socială.

De aici s-a născut și lozinca „Galeria lui Rapid, n-a fost membru de partid”, scandată cu patos după 1989.

În istoria sa zbuciumată, Rapidul a retrogradat de mai multe ori, însă n-a fost niciodată părăsită de suporteri. Probabil că momentul cel mai greu s-a petrecut în urmă cu numai câțiva ani, când formația giuleșteană a fost la un pas de desființare.

A renăscut în liga a IV-a, înregistrând un adevărat record mondial de asistență pentru un asemenea eșalon fotbalistic, atunci când peste 36.000 de suporteri au asistat în tribunele Arenei Naționale la un meci cu CSA Steaua.

Perioada cea mai bogată în trofee s-a petrecut în „domnia” lui George Copos, patronul care a enunțat pentru prima oară sloganul „Rapid este farmecul vieții”. Dar când Copos s-a retras, Rapidul s-a tot dus la vale.

Ce i-a împiedicat căderea în uitare a fost tocmai spiritul suporterilor rapidiști, această stare de spirit care dăinuie de un secol. Rapidul a fost iubit cu patos de generații, pasiunea s-a transmis din bunic în tată și apoi fiu, fiind una dintre cele mai frumoase povești din fotbalul românesc.

Fenomenul l-a cucerit și pe poetul Adrian Păunescu, altfel un mare suporter al Universității Craiova, ale cărui versuri acompaniate de muzica lui Victor Socaciu, sunt fără îndoială cel mai frumos imn al unei echipe românești: Suntem peste tot acasă / Porţile ni se deschid / Nu-i echipă mai frumoasă / Şi iubită ca Rapid.

Astăzi, când Rapidul are o casă nouă, plină ochi la fiecare meci disputat și o situație financiară solidă, viitorul pare să fie mai plin de speranță decât niciodată. Chiar dacă marele pianist Dan Grigore, membru fondator al Clubului aristrocratic Rapid, regretă că acel spirit al Rapidului, <<mai bine o ratare frumoasă, decât un gol urât!>>, nu mai există, echipa feroviară face în continuare stadioane pline și crede că titlul de campioană a țării poate veni din nou în Giulești.

Dacă vreți, chiar după exemplul echipei feminine de handbal a clubului, surprinzătoarea campioana a anului trecut. Starea de spirit excepțională continuă și creează lumina spre un viitor plin de succese.

La Mulți Ani, Rapid Giulești!

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google