Dirijând Rapsodia română. Marius Mitran scrie despre meciul de retragere al "Generației de Aur"

Deși tatăl său, fost ofițer de cavalerie în primul război mondial, ales, la un moment dat chiar primar în Iași, era foarte bogat, tânărul Sergiu rămânea astfel pedepsit, adică nu i se mai dădeau bani din partea familiei, tocmai pentru că preferase muzica în locul unei profesii “mai serioase”.

Marius Mitran, despre meciul de retragere al "Generației de Aur"

Așa se face că, pentru a rezista, tânărul Celibidache, între două repetiții cu partituri din Beethoven sau Mozart, cânta jazz, în diferite baruri de noapte din capitala Germaniei acelor ani.

Povestea mi-a spus-o maestrul Dan Grigore, marele poet al pianului, care a și cântat sub bagheta genialului Celibidache.

“Să observați, domnule Mitran, atunci când dirijează Rapsodia română a lui Enescu, la Ateneu, există înregistrarea pe YouTube, Celibidache fluieră, îndeamnă, bate din picior ritmul…ei bine, de la jazz, din anii tinereții, a rămas cu obiceiurile respective! Jazz-ul e complicat, lasă urme…”

În jazz, totul, sau aproape totul, e improvizație, e viață. Sau, dimpotrivă, nu e nimic.

Sună teribil, însă trăiești doar dacă interpretezi magistral o partitură care, de cele mai multe ori, nici măcar nu există. E minunat, e copleșitor, iar, când timpul mănâncă anii, devine nedrept. Dacă vrei ceva de la viață. A ta, dar, mai cu seamă, a celorlalți.

Dacă, dacă. Pentru că dacă nu înțelegi acel aparent haos controlat, care sună atât de bine, riști să produci doar haos, pur și simplu, în datele lui cele mai rele. Și să bați degeaba din picior, toată viața! Nu va ieși nimic bun. Va fi o catastrofă.

Gheorghe Hagi, geniul

Sau o capodoperă, dacă știi, dacă înțelegi, dacă transmiți oamenilor marea artă a lumii, fie și bătând ritmul și intensitatea jocului din picior. Asta a făcut, și încă mai face, Hagi, geniul care a și dirijat, a și interpretat partitura “Generației de Aur”.

Asta fac ai lui, care sunt, de mai bine de trei decenii, ai noștri. Gică, Ionuț, Adi. Belo, Ilie, Florin. Dorinel. Ei. Cei mai buni din cei mai frumoși ani.

Hagi și ai săi apăruseră însă nu din haos, ci dintr-un plan. Poate al lui Dumnezeu.

Retragerea cu torțe, sau ultima oară împreună

Ca să mă țin de parabolă, în jazz, se zice, fiecare instrument e de capul lui, cântă în legea lui, dar doar dacă există o lege. O ordine, un plan, un dirijor.

Ceva, cineva. Marii fotbaliști au anunțat în conferința de presă de miercuri, 25 octombrie, că vor juca, pentru ultima oară împreună, în mai, anul viitor, și, brusc, nostalgia acută s-a transformat în speranță.

Dacă ai trecut, ai și viitor, nu? Gică Popescu, Lupescu, Prunea, Ilie Dumitrescu, Mihali, Adrian Ilie au înțeles, înainte de toate, ca atunci, în teren, că oamenii sunt cei care contează. Că au contat în tot acest timp.

Și atunci, chemând amintiri de partea lor, luându-le, practic, cu împrumut de la noi, ne-au mărturisit că se mai strâng o dată, ultima dată, pentru că ne iubesc așa cum noi îi iubeam atunci. Total și definitiv, până în ultimul minut al vieții. Cu prelungiri cu tot.

Pentru că despre viață a fost discuția acum, când doar vorbesc. Despre a lor, dar mai cu seamă despre a noastră. Cum a fost, cum a trecut, ce a ajuns să fie România.

Meseria de a crede în oameni

Aproape o jumătate de echipă a venit în fața presei, mărturisind, în fiecare cuvânt, mereu și mereu, glumind, ori fiind melancolici, că “naționala e vitrina de lux a carierei fiecăruia.

Pentru că doar jucând pentru ea, pentru România, joci cu sufletul, la club toți eram doar niște profesioniști, ne făceam meseria”. Meseria de a crede în oameni. Gică Popescu, alt dirijor. Ce a urmat însă, în destinul României, după retragerea orchestrei?

Un gol de timp, un timp suspendat. Un sfert de veac fără vreo prezență la Mondial.

Cine știe ce-om fi vrut de la viață și noi. Ori, vorba poetului, “când jumătate vrei de la viață, doar jumătate trăiești!”

Vreți să împărțim lumea pe din două?

Povestea alt geniu oltean, Marin Sorescu: “Eram ziarist la Oradea, la revista Familia și într-o zi am fost la cinema, unde am văzut că pe o ușă din sală scria așa: pe această intrare doar se iese!” Mulți dintre fotbaliști României de azi sunt în fața acelei uși.

Nu a fost cazul genialilor. Al uriașilor. În fața acelei uși am rămas și noi, neînțelegând cum o mare compoziție, Rapsodia, începea să sune, an după an, ca o haotică piesă de jazz. Am zis că “și mâine e o zi”, “mâine poate că va fi mai bine”, mâine sau niciodată.

Și așa, lumea, care altădată începea cu noi, ne-a dat pe ușă afară. Am rămas doar cu jumătate din ce trăisem. Dar măcar trăisem!

În mai viitor, Hagi va mai dirija o dată, ultima dată, orchestra care transforma muzica lejeră în armonie înaltă. Se vor vedea ticurile din tinerețe, îndemnul, pasele, șutul.

Pentru că lui și alor lui, în anii aceia, le era foame. Foame de România, mă! Da, mă, tu, ăla din față, ăla cu lacrimi de bucurie pe obraji! Tu.

Ultima oară, Gică! Ultima oară…

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google