Marius Mitran, despre noul lider din vestiarul Craiovei, Oleksandr Romanchuk: ”Nu am cum să-i uit privirea. Am mai văzut-o la Cârțu, Cămătaru sau Balaci”

Așezată comod, periculos și riscant pe prima poziție, Știința numără. Calculează, imaginează strategii, ia în considerare scenarii, analizează variante. Nouă etape până la intrarea în play-off, apoi alte zece. Atât. În teoriile celor care ard pentru această echipă metafizică, aceasta, 9+10, este perioada care trebuie acoperită pentru a aduce titlul cu numărul 5 Universității și lor, oamenilor care o definesc poate mai mult decât jocul.

Așa e la Craiova, sună refrenul peluzei, dar, din experiența mea, nu a fost, din nefericire, mereu așa. Sufletul oamenilor, dragostea peluzei, iubirea, da, așa au fost și sunt, sfâșietoare, totale, dar nu și astfel de calcule.

Și, din această ușoară contradicție, între voința copleșitoare a oamenilor și motoarele calibrate pentru a menține echipa unde e acum, care depinde de atâția alți factori, se poate naște o stare de spirit atât de acut dominantă încât va fi foarte greu să-i reziști. Cu cât titlul va fi mai aproape, cu atât presiunea va fi mai ridicată, iar emoțiile vor putea genera stări greu de imaginat. Și de amintit. 35 de ani sunt, totuși, 35 de ani!

În furtuna asta solară de calcule, situații și sentimente, dar analizată acum, la rece, cred că piesa de rezistență la greul care se arată este ucraineanul Oleksandr Romanchuk. Sigur, sigur, echipa în ansamblul ei, antrenorul despre care am mai scris că e clar valoros și inteligent, acționarii, desigur, cu toții sunt maxim de importanți și efectiv determinanți.

Dar eu simt, cred, sunt convins că acest tânăr de 26 de ani, abia împliniți, cu clasa lui, cu voința lui, cu incredibila lui adaptare la spiritul clubului, pe care pare a-l cunoaște din copilărie, este omul în jurul căruia se vor coagula toate energiile obligatoriu să se desfășoare pentru ca aceste 9+10 etape să țină Craiova unde e azi.

Știu, Nicușor Bancu este căpitanul echipei, un om fabulos și un lider de echipă mai longeviv decât zeul Costică Ștefănescu. Și mai sunt nume grele în vestiar și pe gazon.

Însă acest ucrainean, cu privirea lui albastră, în care ascunde toată tristețea de acasă de la el, tot amarul alor lui, dar și toată speranța că, într-o zi, va fi bine, familiei lui atacate și celei care l-a adoptat, acest băiat știe să fie nu doar un lider. Ci și un mare frate. În toate înțelesurile bune ale acestui cuvânt!

Simt în determinarea lui, în felul lui și al lor de a nu ceda niciodată, un mod magnetic de a galvaniza energii care sunt și care trebuie să iasă la iveală și să reziste chiar și acolo unde nu par a mai fi, chiar și atunci când par a se fi pierdut.

Am stat, luna trecută, câteva minute, cu Romanchuk la o masă. Am dat mâna cu el în aeroport, prima oară la Craiova, spre Viena, unde a dat golul victoriei, apoi pe Otopeni, spre Atena, unde a fost impecabil, jucând accidentat. El a vrut, el a insistat, el a cerut să fie în teren. Apoi, în ultima clipă a meciului, în cea mai rea și mai greu de trăit, când sârbul Luka Jovic se pregătea să execute penalty-ul care a condamnat Craiova, Romanchuk s-a desprins din grupul năucit de nedreptatea dictată de arbitrul georgian și s-a apropiat de fratele lui Issenko. L-a îmbrățișat și nu știu ce i-a spus, dar cred că nu e greu pentru nimeni să-și imagineze ce s-a întâmplat în acele câteva clipe.

Sigur, uriașul din poarta Universității, nu a reușit să apere șutul teribil al lui Jovic, fostul atacant al Realului Madrid.

Apoi, Isenko, la 22 de ani ai lui, s-a repezit la arbitru, la lume, la soarta asta nedreaptă care a venit peste el și așa s-a terminat noaptea aceea. Pentru noi, pentru Craiova, pentru ei. Cu o lovitură de pedeapsă.

Dar eu privirea lui Romanchuk, la câțiva metri de noi, nu am cum să o uit. Am mai văzut-o doar acum mulți ani. La Negrilă, înainte de a veni la acel corner bătut de Ilie. La Ungureanu, cu Fiorentina. La Cârțu și la Cămătaru.

Uneori, la toți ceilalți și întotdeauna la Ilie Balaci. Nu era ceva de demonstrat, era în ea doar o revoltă, o neacceptare a destinului, o provocare a lui, o rezistență pe forțele proprii în fața oricui și a orice. Fotbaliștii care o au fost rari în istorie, acum sunt și mai puțini. Însă unul dintre ei e acolo unde fotbalul s-a trăit astfel niște ani.

Nu știu dacă Romanchuk vorbește în vestiar, dar am un sentiment că da. Dar e mai mult decât clar că starea lui de spirit dictează deseori în teren. Craiova e norocoasă că a reușit să aibă un astfel de fotbalist, dar, mai ales, un astfel de om. Calculele ei din ziua de azi, întinse pe nouă etape de rezistență și alte zece de foc, ar trebui să plece de la forța interioară, exterioară și de destin a acestui fundaș central venit din Ucraina, neuitând nicio clipă ce a lăsat acolo.

Pentru că fotbalul nu este o chestiune de viață și de moarte, ci, cum spunea Bill Shankly, “în realitate, e mult mai mult decât atât”.

P.S. Acest citat, aparținând marelui manager al lui Liverpool dintre anii 1959 și 1974, l-am ales, acum 16 ani, când am făcut filmul “Balaci”, și am deschis povestea cu el. Văzând ce se întâmplă în aceste zile în spațiul public cu memoria genialului Ilie Balaci, aș mai adăuga un citat, dintr-un film al lui Daneliuc. Dar nu o să fac asta, totuși, pentru că ar părea că, Doamne ferește, Ilie ar avea nevoie de apărare azi, în lumea de aici. Nu cred că ar fi acceptat așa ceva de la noi, obișnuiții. Era prea mare și prea sigur de el, nu avea trebuință de ajutoare. Nici de cuvintele noastre.

Sigur, ca și Cezar, Baudelaire, Napoleon, pe care îi invocă personajul lui Daneliuc, și Maradona și Ilie și Garrincha, poate și Paolo Rossi, pe care Ilie l-a învins cândva, s-au distrat, domnilor, cu noi. Pardon, cu voi! De aia.
Ați înțeles? S-au distrat. Dar, vorba altui personaj de film, “nu știam că doare așa de tare!”. Jur.

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google