”Mereu, soldați și tineri”. Marius Mitran aduce un omagiu echipei care a făcut istorie pentru România

E 7 mai 1986. Cine știe ce va fi la noapte, altceva decât un dezastru? Nimeni nu crede în altceva în afară de eșec. Viața noastră e un lung șir de erori, aici, în România, un lanț de necazuri, de rele și de rău, deși azi, afară, e atât de bine! Dar poate că unii cred că nu va fi așa.

Finala noastră

E 7 mai 1986, nu știm ce va fi diseară la Sevilla, probabil că Steaua va pierde, de fapt nu e deloc “probabil”, e sigur. Barcelona lui Archibald și Schuster, a lui Alonso și Urruti, a lui Victor și Alexanco e mai bună, e acasă, e mai mare, e echipa la care au jucat Maradona și Cruijff, e din lumea lor, care nu are nicio legătură cu ce trăim noi.

Pentru că finala Cupei Campionilor Europeni nu e obișnuită cu noi acolo. Lumea nu e obișnuită cu noi acolo. Pentru că noi nu aparținem lumii. Suntem altceva, de altundeva. Nu știm ce suntem, știm doar ce vrem. Să fim ca ei.

E 7 mai 2024 și, de 38 de ani, am aflat ce s-a întâmplat în acea noapte, pe “Ramon Sanchez Pizjuan”. Știm și ce s-a petrecut cu acea lume, știm tot azi, când s-a sfârșit.

Doar timpul care ne-a făcut să fim mai puțini, doar timpul care ne-a strivit amintirile și puterea, doar timpul ne-a rămas, cât a mai rămas, ca să povestim. Cam așa a fost în ziua aceea, în gândurile unora, dar asta doar până să se lase seara.

Mai întâi am avut certitudinea că finala se va da la televizor. Partidul o dădea. Apoi, că nu Țopescu o va comenta. Asta nu era bine, dar la câte se adunaseră, mai conta?

E 7 mai 1986 și am aproape 19 ani, nu am emoții, dar mi-ar fi plăcut, totuși, să-l aud pe Țopescu. Oare cum va fi? (Pe 7 mai 2004, lucram în aceeași redacție cu Cristian Țopescu, marele comentator fiind director, iar eu redactor șef adjunct. Atunci am dat titlul unei coperți exact cum sună cel pus acestui text, 20 de ani mai târziu. Totul e mai târziu, foarte târziu, poate prea târziu, nu credeți?) Asta îmi mai amintesc, și o stare de salvare națională la sfârșitul meciului.

Și un text pe care nu l-am scris atunci, ci acum, ca și cum ar fi fost atunci.

Sunt vechi, domnule! Parcă așa zicea Caragiale. Din lumea căruia Steaua ne scosese pentru o noapte. Steaua, cea mai puternică echipă din istoria lumii.

Textul care trebuia atunci

Iată textul imaginat când lumea se mișca prin fața casei mele din Otopeni, pe Bulevardul RSR, numărul 168, către Aeroport, dincolo de miezul nopții. Mii, zeci de mii. Oameni.

“Ceaușescu e la apogeu și e nebun de legat. La Cernobîl, de câteva zile, s-a produs catastrofa la un reactor care atacă radioactiv continentul întreg, am aflat asta doar de la Europa liberă, în noaptea dinaintea acestei nopți. De fapt, la noi, chiar și zilele sunt tot un șir lung de nopți. În realitate , abia începe să se afle că putem muri.

Biletele la teatru, în București, se găsesc rar, cu mare greutate, pentru că spectacolele sunt superbe. Cu toții așteptăm, șlefuind antenele de bulgari, Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic și apoi, spre toamnă, povestea lui, scrisă de Ioan Chirilă.

Mâncare nu se găsește, nu prea. La examenul de admitere în universități va fi un șoc, profesorii se pregătesc de valul uriaș al decrețeilor, concurența e inimaginabilă”.

Așa a fost atunci, când Steaua a devenit, pentru eternitate, cea mai mare echipă de fotbal din istoria noastră. Dincolo de amintiri, puține se mai știu azi. Timpul, secant al sentimentelor, a decantat multe din acele stări de spirit, când viața ni se confunda cu fotbalul.

Astăzi, pasul greu al lui Duckadam, cu care mai vorbesc din când în când, baletul chirurgical al lui Belo, care-i opera de minge pe atacanții adverși, pe care îl mai sun câteodată, încă există. Ca și detenta lui Bumbescu ori a lui Pițurcă. Talia, da!

Un neamț, un sârb, doi olteni. Laszlo Boloni, un maghiar, cel mai mare dintre toți, m-a sunat acum câteva zile. Văzuse un “Replay” și îi plăcuse ceva din ce spusesem acolo.

Dar eu am 19 ani și nu-i cunosc, nu-l știu pe niciunul. Nici pe Lăcătuș, despre care cineva mi-a ghicit că voi lucra cu el, la UTA Arad, într-o altă viață, care, între timp, a trecut și ea.

O Românie cu 11, sau 13 soldați, cu doi, uriași, imenși antrenori, Ienei și Iordănescu, acea Românie a existat și astfel. Atunci, soldați și tineri, au răsturnat-o, pentru o noapte, pe cealaltă și e o iluzie că va mai fi vreodată ce-a fost. Dar fără iluzii nu am mai avea nici măcar amintiri. Nu cum au fost.

Cum spuneam, în țară se trăia greu, aproape infernal. Era 7 mai 1986.

Cea mai periculoasă echipă din Europa cucerea Cupa Campionilor Europeni. Cea mai bună. Cea mai rapidă. Cea mai!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.