”Copiii lui Simeone”. Marius Mitran e impresionat de lecția predată de Atleti în fața Realului: ”Nimeni nu-l mai văzuse pe Cholo plângând”

“Si se cree y se trabaja, se puede!”. Această declarație a celui supranumit “El Cholo”, făcută chiar acolo, în sala de conferințe de la Vicente Calderon, și repetată în clipele de mare triumf care au urmat, în ani, semnării contractului respectiv, a devenit fraza capitală a creșterii uriașe a acestui club din capitala Spaniei. Care era cotat undeva la vreo sută și 50 de milioane de euro, și ajuns, deja de ani buni, la aproape un miliard și jumătate.

“Dacă se crede și se muncește, atunci se poate!”

Sâmbătă, acum două zile, Atletico a învins marele și copleșitorul lui adversar, Real Madrid, “el mejor club del Mundo”, cu 5-2, fiind prima oară după 75 de ani când “plăpumarii” marchează de cinci ori în poarta “albilor”, într-un meci oficial.

A fost și pentru prima oară în viață când Simeone a fost obligat să-și șteargă, rapid, pe furiș, lacrimile de pe obraji. S-a întâmplat după golul de 4-2, marcat de Julian Alvarez, din lovitură liberă. Patricia Cazon, editorialista de la cotidianul spaniol “AS”, a scris că și asta a contribuit la starea de grație a acelei seri. Și asta, și încă altele.

Pentru că nimeni, niciodată, nu l-a văzut pe Simeone plângând. Nici când a cucerit titlul cu Atleti, ca jucător, în 1996, nici când, în 2014, a făcut-o ca antrenor, în ultima etapă, chiar pe Nou Camp, în dauna Barcelonei lui Messi, Xavi, Iniesta ori Neymar.

A fost 1-1, Godin marcând golul decisiv. Cholo nu a avut însă nici lacrimă pe obraz, deși, în primul rând, în tribună, în spatele băncii sale, era Don Carlos, tatăl lui, iar în îmbrățișarea care a urmat fluierului final cineva plângea. Dar nu Cholo!

Nici când, în 2021, a venit următorul titlu, un punct peste Real Madrid. Nici când în 2014, în prima lui finală de Champions, la Lisabona, Sergio Ramos a egalat Atleti în minutul 93, secunda 48. Se arătaseră de la margine trei minute de prelungiri. Courtois însă, atunci la Atletico, a plonjat târziu.

Nici când, doi ani mai târziu, pe San Siro, în fața aceluiași adversar, Realul lui Cristiano Ronaldo, pierdea finala la loviturile de departajare, după ce Griezmann, în repriza a doua, și Juanfran, la ultima execuție din serie, rataseră penaltyurile, trimițând, primul în bara transversală, iar al doilea în bara din dreapta lui Keylor Navas.

Asta după ce același Sergio Ramos deschisese scorul din ofsaid! Dar englezul Mark Clattenburg nu avea VAR, acum aproape un deceniu.

Nu a plâns Cholo, dar s-a prăbușit în lacrimi Juanfran, în fața unei peluze de 30.000 de oameni, care văzuseră a treia finală din istoria lui Atleti, pierdută așa. (În prima, în 1974, Atleti a condus până în minutul 120, cu 1-0, în fața celui mai bun Bayern din istorie, cel cu Beckenbauer, Gerd Muller, Paul Breitner ori Sepp Maier. Luis Aragones marcase, dar a egalat Schwarzenbeck, cu două secunde înainte de sfârșit, cu un șut de la 35 de metri. Atunci nu s-a mai trecut la lovituri de departajare. Mai bine, așa Atletico a pierdut doar rejucarea!).

De aceea li se spune oamenilor care țin cu Atleti “los pateticos”. Se râde de ei. De eșecurile lor, de uriașa distanță, în bani, palmares și glorie față de Real, de soarta lor de oameni cărora, acum un veac, li se aruncau saltele și pături, în stradă, ca să aibă pe ce dormi și cu ce se înveli. Erau săracii Madridului.

“Los colchoneros”. Plăpumarii. Saltelarii. Pentru că păturile erau, în marea lor majoritate albe, cu dungi roșii.

Cholo a trecut și peste istoriile vechi și peste propriile sale istorii, care cam toate așa au fost. Dar, în urma lor, clubul de locul 12 în La liga a devenit de locul 12 în lume și, într-o zi, cine poate ști?, chiar primul. “Si se cree, y se trabaja...”.

Sâmbătă, însă, a fost altceva. Madridul venea ca lider suprem, șase meciuri, șase victorii, plus una în Champions. E adevărat, aproape că nu existase moment greu în aceste jocuri fără ca el să nu fie oblojit cu penalty-urile clasice, vezi și ce s-a întâmplat cu OM, în UCL.

Mbappe, Vinicius și compania, cu un antrenor greu, fostul lor mare jucător Xabi Alonso, acoperit de glorie în Bundesliga, nu aveau decât să-i surâdă fericiți lui Don Florentino, aflat în loja de onoare. În fond, cine mai ținea minte că, în martie, brigada polonezului Marciniak halucinase, anulând golul lui Julian Alvarez, pentru o insesizabilă dublă atingere în momentul executării penalty-ului de departajare?

Acum, pe același stadion, în fața acelorași oameni, aproape cu aceiași jucători. Atleti, care a adus șapte titulari în vară, era și nu era altceva. Atât de “altceva”, încât se afla fix pe dos față de Real, având cel mai slab început de campionat din anii lui Simeone acolo.

Giuliano: "Tata zice că suntem frați"

Înfrângere la Espanyol, remize acasă cu Elche, ori în deplasare la Alaves... Ce era de făcut?

Unul dintre “stegarii” din “Frente Atleti”, facțiunea cea mai puternică a vreunei galerii din Spania, mi-a spus, nu de mult, să țin minte că, atunci când nimic nu se mai poate, când totul e interzis, când lumea și destinul par împotrivă, “Cholo va inventa el ceva și ne vom salva! Ideea e că niciodată nu știm ce. Doar o trăim ideea aia, din peluză!”.

5-2 a fost. Iar Simeone a spus, la conferința de presă, că a plâns pentru că, înainte de meci “i-am întrebat pe copii dacă au vreo problemă acasă, dacă ceva merge rău în viața lor. Au spus că nu, toți, pentru că am vorbit cu toți, și atunci le-am spus că oamenii care vor veni în stadion ne vor transmite atât de multă încredere, energie și speranță încât nu va trebui decât să le răspundem lor, nu adversarului. Să jucăm pentru ei, nu pentru clasament, nu contra a ceea ce am pățit cu Madridul. Bine, le-am spus și că, dacă, vom desface jocul în margini, îi vom depărta pe fundașii centrali de orice ajutor și atunci...”.

Simplu, nu? “Si se cree...”.

Giuliano, fiul lui cel mic, a fost devastator în teren și important pe culoarul de la vestiar, când le-a spus colegilor lui că taică-său nu-l consideră doar pe el al lui. “Tata zice că suntem frați toți!” “Noi, mai înaintea ta, că tu ești cel mai mic, Giuliano!”.

A zis cineva asta. Poate Koke, poate Oblak, probabil Griezmann. Probabil, Antoine.

Închei. Credință și muncă dacă sunt, atunci totul se poate, chiar și atunci când nimic nu pare că se mai poate. Dar, sâmbătă, a mai fost vorba de ceva.

De acolo, de sub podurile reci și pline de noroi, căptușite cu plăpumi altădată, a mai venit ceva.

Speranța că, odată și odată, poate chiar azi, poate chiar sâmbătă, într-o zi oarecare, cineva va avea puterea să plângă pentru ei.

Golul lui Julian Alvarez, ăla de la distanță, poate că, altfel, nici nu se ducea așa cum s-a dus!

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google