lucescu 80 Mircea Lucescu, o noapte, o zi și mai multe vieți. Marius Mitran își amintește cu emoție de prima întâlnire cu Il Luce și de textul care nu trebuia să apară niciodată

Toată lumea a lăsat pe birouri ce-avea de făcut, pixuri, foi de hârtie, mașinile de scris au icnit și au înțepenit brusc. "Când vine? Adică, Ioane, pe la ce oră ți-a zis că vine?".

Ca redactor șef, normal că "nea Laur putea rupe, pentru o clipă, emoția tuturor, pentru a arăta că e nevoie de rigoare, chiar și în mijlocul unei asemenea vești.

Nea Vanea s-a așezat pe un scaun, eliberat instant de mine, l-a întors cu spătarul în față, s-a uitat și, fără să abandoneze o secundă zâmbetul cu care debutase în ziua aia, a răspuns: "Nu știu... Pe la prânz a zis că vine. O să-l mai întreb pe seară. Mă văd cu el un pic".

Șampania de la 50 de ani

De fapt, Lucescu venea să-l îmbrățișeze, înainte de toate, pe nea Vanea, care făcea în curând 70 de ani. Asta și pentru că "nea Mircea", că așa se vorbea pe atunci, abia împlinise 50.

"Vine să dea o șampanie de ziua lui! Mereu face așa!", a zis și nea Bebe, după ce grupul s-a mutat în Sala de Consiliu din Vasile Conta, acolo unde a doua zi urma să vină Mircea Lucescu.

La nea Vanea, desigur, dar și la noi. Și la mine, cum ar veni, că și eu eram coleg cu nea Vanea! (E posibil așa ceva!?)

A fost o noapte albă, după ce am ajuns acasă, târziu. Ar fi prima oară când l-aș vedea de aproape pe Lucescu, așa cum, cu un an în urmă, a fost prima oară când am semnat în aceeași pagină cu Ioan Chirilă.

Nea Vanea o cronică de meci, eu o cronică de meci! Ce chestie!

Ce să-l întreb pe Lucescu? Obținusem de la uriașul ziarist și scriitor promisiunea că va vorbi cu Lucescu și că mă va prezenta, ca să-l pot întreba ceva.

Când s-a făcut dimineață încă nu știam ce, și așa am ajuns în redacție, pe la 8, că Radu Urziceanu făcea prezența. Zicea că el nu întârziase vreodată până la 75 de ani!

Acolo, surpriză: nu lipsea nimeni și toți erau îmbrăcați ca de Ateneu!

Povești cu Hagi, Simeone, Corioni și Maradona

Venea Lucescu și era o zi mare și pentru ei. Doar unicul și marele Ioan Chirilă era într-un tricou cu guler întors, albastru. Pe holuri se vorbea tare, toată lumea se uita, când și când, ba spre ușă, spre lifturi, ba la ceasul mare de deasupra biroului de la economic.

La unu și zece minute, nu am să uit vreodată ora asta, Lucescu a intrat pe ușă, ținându-l strâns de braț pe nea Vanea, care fusese sunat de ofițerul de la poartă, (era, totuși, un minister în clădirea aia), și care îl așteptase la lifturi. Eram la etajul patru.

Lucescu a stat mult atunci, în picioare mai tot timpul, la capătul mesei lungi unde trona Chirilă. Am ascultat ce spunea, ca pe o piesă de Cehov, cu personajele știute din liceu: Hagi, Corioni, Simeone, Răducioiu, Andone, Rednic, Maradona, care i-a fost adversar, Dobrin, iar Hagi, obsesiv Hagi și America.

Eram în vara lui 1995 și povestea de pe Rose Bowl, din America, nu se clintise nici un milimetru din mintea nimănui. Cei mai buni de acolo, Hagi și Răducioiu, fuseseră la Mondial după anii de la Brescia cu Lucescu, iar acum unul era la Milan, tocmai luase Liga Campionilor, iar celălalt la Barcelona.

Șampanie a fost, pișcoturi, saleuri. Lucescu nu s-a atins însă de nimic, a vorbit și iar a vorbit.

"Cu Profesorul m-am văzut, da". "Cum mai e Angelo, Mircea?".

"Nea Mircea, cine a fost cel mai mare?". "Balaci!"

Victoria cu Italia, din aprilie 1983, la care am fost în tribune, despre aia am vrut să-întreb, dar ce? Ce să-i zic? Cum să-i zic? Plus că, așa de aproape, mi se părea că e același din noaptea aceea, când Balaci și Boloni l-au învins pe Zoff, iar el pe Bearzot, campionul lumii.

"Mircea", a zis deodată nea Vanea, aducându-și aminte, cred, de mine, "vrea tânărul să te întrebe ceva. Ai grijă, scrie ca o fiaaarăă!".

Lucescu, pe care nu-l mai văzusem atât de "de aproape", a zâmbit și mi-a întins mâna.

Asta îmi aduc aminte că m-a deblocat un pic și am reușit să articulez întrebarea: "Aș fi vrut să vă întreb, dacă nu vă supărați, care este cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor? În opinia dumneavoastră".

Ce precizare stupidă am făcut... normal că în opinia lui!

Lucescu a zis că vorbim mai încolo și am fost convins că nu vom mai vorbi niciodată. În fond, avea dreptate, ce întrebare e asta și, mai ales, cine ești tu, tinere, să mă întrebi așa ceva?! Mă gândeam că astfel a scăpat de mine, elegant, cum și arăta.

Dar nu a fost așa. După vreo două ore, trei, când să plece, a venit la mine și mi-a spus povestea aceea, care nu era, în niciun caz, doar o poveste. Cu Dobrin, care avea nevoie de public pentru geniul lui total, cu Dumitrache, cel mai mare talent dintre toți, cu Balaci și cu Hagi, "care încă joacă și la un nivel pe care nimeni de la noi nu l-a atins vreodată".

Am vorbit doar noi, vreo cinci, poate zece minute, în sensul că eu comentam în gând, ca să nu-l întrerup. A reieșit că e Balaci, "dar să nu scrii nimic, e o discuție între noi, plus că Hagi joacă și mai are mulți ani înainte...".

Din momentul acela nu am mai auzit nimic, nea Vanea a plecat cu el, parcă, iar eu m-am dus la birou să scriu ceea ce promisesem să nu scriu vreodată.

Pe seară, cu articolul gata, m-am dus la Laurențiu Dumitrescu, mizând că va publica undeva textul, fiind vorba de Balaci, totuși. Mai ales că verdictul fusese al lui Lucescu.

"Știți, nea Laur, mi-a zis să nu spun ce-am vorbit, dumneavoastră, cum decideți...".

Articolul care nu trebuia să apară niciodată

Articolul a apărut a doua zi pe prima pagină a Gazetei, nu mai semnasem niciodată acolo. Laurențiu Dumitrescu mi-a spus, după multă vreme, că Lucescu a sunat după ce a văzut textul și că s-a supărat.

"Vezi Marius, într-un fel Mircea Lucescu e precum George Călinescu, omul care a scris monumentul acela de <istorie a literaturii române>, unde a avut viziunea critică a tuturor scriitorilor noștri, <de la origini până în prezent>. E singurul care poate da verdicte, e singurul care judecă și e singurul care nu greșește niciodată. Pentru că de la el încoace s-a construit fotbalul modern al nostru. De aceea nea Vanea îl iubește. Mai ales că niciunul dintre noi nu pricepe cum de a fost în stare să facă asta atât de tânăr, să se ducă azi în cel mai tare campionat din lume și să se bată cu Milan și Juve... Și uite, să nu uite de noi, să ciocnim o șampanie la cei 50 de ani ai lui. În continuare e îngrozitor de tânăr, nu crezi? Iar tu o să-ți amintești toată viața de după amiaza asta, chiar dacă s-a supărat pe tine. Tot fotbalul românesc îi datorează ceva, nu doar Dinamo sau echipa națională sau Corvinul. Mai târziu o să înțelegi, când nici el, ba chiar nici tu nu vei mai fi atât de tânăr!".

Ba da, nea Laur, am înțeles, l-am înțeles când încă eram tânăr. Așa cum el continuă să fie, la 80 de ani pe care îi împlinește astăzi. Și da, cred că e autorul de fapt și de drept al unei istorii reale a fotbalului românesc, de la începuturile lui, ale lui Mircea Lucescu adică, și până azi.

Lucescu e, de fapt, fotbalul românesc în tot ceea ce înseamnă analiză, luciditate și subiectivism, creație și esență.

În ziua aceea împlinise 50 de ani și mi se părea în vârstă, deși toți îi spuneau, Mircea, dar cât de tânăr ai rămas, după toate războaiele astea! După atât de multe războaie...

Mai țin minte astfel de vorbe și amintirea nopții albe de dinainte să-l văd de aproape. Și vorba pe care mi-a spus-o nea Vanea câțiva ani mai târziu, tot în redacția unui ziar, a altuia, când ne uitam, era și cu Ionuț acolo, la un meci al lui Inter, unde Lucescu îi avea pe Ronaldo brazilianul, pe Roberto Baggio, pe Simeone...

"Dragă, Lucescu trăiește toate viețile acestor băieți înainte de a le spune ceva. De aceea știe ce să-i spună fiecăruia dintre ei! De aceea Angelo l-a pus căpitan pe Wembley și la Guadalajara!".

Astăzi, cei mai mulți dintre ziariștii acestei istorii de-o după amiază nu mai sunt.

Fotbalul lumii de atunci nu mai este nici el, nu același.

Lumea însăși e alta.

Lucescu e tot acolo, în Vasile Conta

Mircea Lucescu e însă în continuare în camera aceea, din Vasile Conta, unde vorbește și ne explică și ne luminează mințile. Iar suta de meciuri în Champions League încă nu venise, nici clasamentul unde e lângă Sir Alex și Guardiola. Dar are tot 50 de ani, după câte văd.

Nu toată lumea e însă acolo cu el, astăzi, când împlinește 50 de ani și nea Vanea râde, râde, lungindu-i prenumele când îl strigă: "Mirceaaaa... dar ce faci?".

Sunt viețile lui. Au fost viețile lor. Sunt viețile noastre. Oricum, nu cred că a făcut 80 de ani, cum mi se spune azi.

Undeva, ceva îmi scapă. Nu știu de ce sau ce. E viața lui sau a noastră?

Este viața lui. Dar zilele și nopțile noastre. La mulți ani, domnule Lucescu!

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google