"Finala se joacă astăzi". Marius Mitran scrie despre misiunea "infernală?, imposibilă?, de vis?" a lui Mircea Lucescu de a ne califica la Mondiale: "La fotbal e mai rău ca în viață, plătești și pentru ce au greșit ceilalți!"

Istoria venea din 1940, când Rapid și Venus au jucat și rejucat, de patru ori, aceeași finală de Cupă a României, câștigată, în cele din urmă, de giuleșteni, cu 2-1, după 2-2 în primul meci, apoi 4-4, în cel de-al doilea, și iar 2-2, în a treia partidă.

Undeva, prin 1994, după ce nea Vanea se întorsese din America, de la Mondial, în toamnă era asta, mi-a spus, într-o după-amiază lungă, în redacția Gazetei Sporturilor, cum au stat lucrurile cu finala prelungită până peste cap, din ‘40.

Era elev de liceu la ora acelor meciuri și, cred că nu greșesc, a și fost la unul dintre ele, după amănuntele pe care mi le-a dat. Deși întreaga reconstituire o avea de la, poate, cel mai bun prieten al lui, celebra extremă stângă a Rapidului interbelic, Ionică Bogdan.

Atunci, la 27 de ani, am învățat ce înseamnă politica răscolind totul în fotbal, am înțeles teama de niște vremuri, când nea Vanea dădea așa, ușor, din cap, "ce știi tu, copile...".

Am aflat ce e o finală abia spre sfârșit, când afară era deja întuneric, de ore bune, și țin minte că mi-a spus că întotdeauna o decid jucătorii, indiferent de ce e în jurul lor.

"Uite, și astă vară, dacă nu ratau Dan Petrescu și Belodedici, jucam pentru finală cu Brazilia. Steaua l-a avut pe Duckadam la Sevilla, apoi și pe Balint și pe Lăcătuș. Vrei să-ți spun ceva? Dacă Puiu îl convoca pe Lăcă, și nu pe Ivan sau Chiriță, poate că Lăcă îl salva, cum a salvat și Steaua, în ‘86. A fost o nedreptate, mă! Care s-a plătit, poate, și așa".

"Bodola a fost peste Hagi, iar Baratky peste Bodola!"

"Dar am plătit-o noi, toți, nea Vanea! Nu neapărat Iordănescu". "Întotdeauna e așa, la fotbal e mai rău ca în viață, plătești și pentru ce au greșit ceilalți".

Asta țin minte, nea Vanea a și scris pe tema asta, cu Lăcătuș, atunci. Apoi s-a întors în 1940, când a chiulit de la ore, la 15 ani neîmpliniți.

"Ăia îi aveau pe Baratky, mă, la Rapid, și pe Bodola, la Venus, și de aia vuia Bucureștiul... Ce fotbaliști! Bodola a fost mai mare ca Hagi, mă! Și Baratky mai mare ca Bodola! Bine, așa zicea Ionică, poate era subiectiv, fusese, totuși, cu el în echipă. Totul e acolo, în iarbă, cum zice Dinu, restul nu prea mai contează. Deși, să ții minte, naționala e altceva, mereu a fost altfel acolo. Acolo sunt și fotbaliștii, dar, mai ales, e selecționerul. Să nu uiți asta!".

Sâmbătă, 7 iunie 2025, săptămâna viitoare cum ar veni, România lui Mircea Lucescu și a noastră, ori a noastră și a lui Mircea Lucescu, deși nu-i totuna, are prima finală în drumul ei spre altă Americă, cea din 2026. Lucescu pentru care Ioan Chirilă avea un cult, dincolo de cărțile pe care i le-a dedicat, de sutele de articole, de zilele în care s-a luptat să-l aducă la națională și să-l apere ca să rămână acolo, când un potop de nedreptăți s-au strâns împotriva marelui antrenor.

Nu mai e nea Vanea, de un sfert de veac, nu mai sunt eroii lui pe care îi punea, ca valoare, lângă Hagi, și aș spune, uitându-mă în jur, că nici cititori prea mulți pentru capodoperele sale nu prea mai sunt, poate doar dacă se pot răsfoi pe telefoane.

Însă finalele au rămas, așa cum România a rămas. Ce tulburător sună, România aceluiași Lucescu! Spuneam că e în primul rând a lui, pentru că responsabilitatea mare și totală e a sa, deși de câștigat sau, Doamne ferește!, de pierdut o vom face toți.

Finalele lui Il Luce

Tot patru finale are și nea Mircea la orizont, și iată care.

E adevărat, victoriile în toate patru ne duc în America, adică și la Viena, acum, și cu Cipru, trei zile mai târziu, la noi, apoi tot acasă cu Austria și în deplasare, la Sarajevo, cu Bosnia, în toamnă. Înfrângerea, pe 7 iunie, ar cam anula miza celorlalte meciuri din grupă, pentru că ne-ar scoate din cursa pentru câștigarea grupei și, implicit, calificarea directă.

Printr-o conjunctură, ar mai putea fi vorba de locul al doilea, care să ne ducă la baraje, că nu e doar unul... Baraje pe care le avem aproape garantate din grupa de Nations League, dar care, pe acel traseu, ne-ar obliga să le susținem pe amândouă, dacă va fi cazul, în deplasare, cu echipe evident mai grele decât Bosnia, de pildă.

De aceea cred că finala se joacă azi, așa cum la fel de adevărat e că se va juca și mâine și în fiecare zi de când Mircea Lucescu a hotărât lotul și a pornit, la 80 de ani, încă o dată, la o luptă pe care nu știu cum să o descriu. Infernală? Imposibilă? De vis?

Lucescu s-a mai luptat cu imposibilul, a mai coborât, oho, de câte ori, în infern, a mai împlinit visuri. Dar parcă niciodată nu a fost o finală de fiecare zi, o finală perpetuă, o miză atât de intensă, cu fotbaliști care nu sunt, nici unul, ca Hagi ori Baratky, ca Bodola ori Lăcătuș ori Dan Petrescu, i-am amintit nu doar pentru că au marcat, toți, la Mondiale, dar deja îi invocasem în discuție și era păcat să nu mai vorbim despre ei acum, când marele și unicul nostru atu a rămas Mircea Lucescu.

Care a anunțat că va schimba stilul "Generației de suflet", deseori închis și ultrapragmatic, într-unul care să aducă România la pupitru, indiferent de adversar.

La pupitru și, poate, într-o zi, chiar la catedră. Din nou, la catedră.

Singura întrebare pe care o încerc acum este dacă în teren, în galben, ai noștri deci, vor fi cei care îi moștenesc pe Baratky și Hagi, pe Neagu și Dumitrache, pe Bodola și Lăcătuș, la ambiție și dorință măcar, sau vor fi cei care vor cere un recurs etern la rejucarea unor finale care nu vor intra niciodată în vreo carte. Nu știu.

Știu că nu mai avem fotbaliștii de altădată, dar că pe bancă e singurul antrenor care știe ce avem. Și ce s-ar putea face cu ce avem.

Finala noastră, cum vă spuneam, a început, se joacă astăzi!

Aia de Champions, a altora, e adevărat, e sâmbăta asta.

Citește și

”7 mai 1986. Cândva, soldați și tineri”. Marius Mitran, editorial eveniment despre noaptea magică de la Sevilla

”7 mai 1986. Cândva, soldați și tineri”. Marius Mitran, editorial eveniment despre noaptea magică de la Sevilla

”Când Iordănescu, la Zagreb, cânta la pian”. Omagiul lui Marius Mitran pentru ”Tata Puiu”, de aniversarea de 75 de ani: ”Atins de geniu”

”Când Iordănescu, la Zagreb, cânta la pian”. Omagiul lui Marius Mitran pentru ”Tata Puiu”, de aniversarea de 75 de ani: ”Atins de geniu”

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!