”Când Iordănescu, la Zagreb, cânta la pian”. Omagiul lui Marius Mitran pentru ”Tata Puiu”, de aniversarea de 75 de ani: ”Atins de geniu”

Știu ziua, așa cum știu că tot în 1977, la cutremur, eram în pat, bolnav de oreion. Meciul de la Zagreb a fost însă mai târziu un pic, când molozul se strângea încă de pe marile bulevarde ale unui București care continua să nu-și revină.

Respira greu și cerșea o speranță, de oriunde ar fi venit ea.

Și a venit atunci. Pe 8 mai 1977, în meciul cu Iugoslavia, la ei, cum v-am spus.

Eram în preliminariile pentru Mondialul din Argentina și plecasem bine, învingând Spania, la București, cu 1-0, gol Costică Zamfir, deși statistica avea să-l mențină pe Benito, cu un autogol. Dar, amețit efectiv de cel mai mare dribleur pe care l-am văzut vreodată, Benito și-a trimis mingea în poarta lui, doar să scape de fentele pe metru pătrat ale lui Costică, un geniu.

Da, dar în grupă mai era și Iugoslavia, se califica prima din cele trei.

Și în noaptea aceea jucam la Zagreb, cu o mare națională. Marele Ivan Toplak, antrenor, cu Katalinski, Peruzović (va juca la Anderlecht, contra Stelei, în ‘86!), Muzinic, Oblak (sloven, unchi al portarului de azi al lui Atleti), Šurjak, Popivoda, Filipović (va da golul de la Craiova al Benficăi, în 20 aprilie 1983, eliminând Universitatea în semifinalele Cupei UEFA), și genialul Gajić sau Džajić, cum scria pe ecranul televizorului nostru Stassfurt, pe lămpi, dar bun.

La noi, Ștefan Kovacs, antrenor, abia ce lăsase Ajaxul, cu care câștigase de două ori consecutiv Cupa Campionilor. În teren: Cristian - Cheran, Sameș, Sătmăreanu II, Vigu - Romilă, Bölöni, Iordănescu - Crișan, apoi Balaci în locul lui, Dudu Georgescu și Costică Zamfir.

Și iugoslavii încep furibund, țin minte că nu am trecut de centru vreo jumătate de oră, până când Dudu, care era a doua oară Gheata de Aur a Europei în acel an, nu a plecat glonț pe un contraatac și a marcat, cred că singurul lui gol cu piciorul pentru națională.

Finalul de repriză a luat iar oxigenul din careul nostru, dar în ultima secundă, după ce Dudu a dat pe lângă o minge în 6 metri, pe care tot el și-o câștigase, Iordănescu a trimis cu dreptul (iar cred că alt gol cu dreptul nu a mai dat!) și 2-0 pentru noi a rămas până la sfârșit.

A fost meciul lui “Puiu”, cum îi zicea Mircea M. Ionescu, comentatorul din acea seară, iar eu am rămas de atunci cu gândul că un fotbalist atât de mare trebuie să spună ceva în toți anii care vor veni.

Și a spus, și încă spune ceva, chiar și astăzi, când împlinește 75 de ani.

La mulți ani, nea Puiu! La mulți ani, dom’ General!

Viața și opera lui Iordănescu sunt luate, amândouă, în brațe, de un vârtej de paradoxuri.

Atunci, în noaptea aceea de la Zagreb, jocul lui Iordănescu, despre care Hagi mi-a spus odată că “a fost mai mare decât toți, jur!”, a anulat absența uriașilor care contau încă: Dobrin, Dinu, Dumitru, Lucescu. Iordănescu a dansat, efectiv, printre “sârbi”, cum le spuneam noi, deși, în inima Croației, de care nu știam la 10 ani, puțini erau sârbi.

Iordănescu, cu care am făcut cunoștință, de la mare distanță, în seara aia, a fost un fotbalist atins de geniu.

Primul paradox, ori prima contradicție din angajamentul său cu destinul face ca toți anii aceia să cadă sub cortina finalei de la Sevilla, când intră la 36 de ani și 3 zile și continuă același dans de flamenco cu un picior stâng brazilian mult peste ce avea să poată Robben, de pildă, mai spre zilele noastre, mai ușor de amintit.

Steaua învinge și ia Cupa Campionilor pentru că Duckadam, desigur, dar și pentru că Puiu Iordănescu a intrat în joc ca și cum nu ar fi ieșit niciodată din districtul arenelor mari.

Al doilea și supremul paradox a făcut ca rebelul, fantezistul, fentosul, driblangiul până la extaz Iordănescu să continue să stăpânească un destin unic ca antrenor, doar că exact pe coordonatele de semn opus, ca la matematică. Adică?

Adică știm foarte bine, nu? Aspru, de o duritate de diamant sud-african, conștiincios până la religie și religios dincolo de conștiința pe care o putem noi înțelege.

Și a devenit “antrenorul secolului” pentru că el și Hagi inventează și construiesc “Generația de Aur”, suprema echipă a unei țări care începuse să creadă că poate orice.

Dacă Angelo Niculescu și Ștefan Kovacs fuseseră antrenori mari, dar jucători mediocri, Iordănescu și Lucescu au fost uriași și acolo, și dincolo.

Dacă o țară, că tot am adus vorba, trăiește prin ce fapte au legitimat-o anumiți oameni și anumite fapte, pentru că știm ce au făcut Carol I, Ferdinand sau Ceaușescu, bune și rele, și un selecționer lasă în urmă niște triumfuri și niște secvențe de istorie mare, ori niște cataclisme de tip funicularul lui Zorba – “Spune, Boss, ai mai văzut vreodată un dezastru atât de frumos!?” – care rămân pentru eternitate.

Golul lui Sandu Neagu, de la Guadalajara, e al lui Angelo, de fapt, ca și driblingul lui Dumitrache din fața lui Cooper și Bobby Moore.

Ștefan Kovacs are acel 2-0 de la Belgrad, dar și înecatul retur din Ghencea, 4-6 cu răzbunarea lui Sušić și Trifunović.
În schimb, aproape toate amintirile mari ale fotbalului românesc sunt legate, impuse și ștampilate pentru totdeauna de Generalul armatei vii: dansul lui Hagi de după golul intergalactic din poarta lui Córdoba, în America, golul lui Adrian Ilie de la al doilea Mondial la care ne-a dus Generalul, tot în poarta Columbiei, apărată însă atunci de Mondragón, golul lui Dan Petrescu învingând Anglia în ultima clipă, golurile lui Ilie Dumitrescu cu Argentina, cele ale lui Răducioiu din supremul cu Suedia, funicularul lui Iordănescu.

Acum 20 de ani și ceva, i-am amintit secvențele din urmă, într-o după-amiază, într-un hol de hotel din Praga. Era în toamna lui 2004, la un meci cu Cehia, pe care România lui și a noastră urma să-l piardă acolo, dar amintirile funcționau.
În hol era un pian uriaș, lângă fotoliile noastre, iar reporterii Andrei Bălan și Doru Gheorghiu au reușit să-l convingă să se așeze pe scaunul solistului și să lase, pentru o clipă, gândurile despre Mutu și jocul de a doua zi.

A rămas clipe lungi acolo și fotografiile au început să curgă, am și dat coperta în ziar cu una din ele. Apoi lumea a plecat, m-am apropiat de el și mi-a șoptit: “Asta ca să vedeți, domnule Mitran, că nu am fost din rândul celor care au cărat pianul pe teren. Eu chiar am cântat la el, mult mai bine ca aici, la Praga!”

Apoi am mai făcut niște emisiuni cu marele antrenor, și un “Replay”, la TVR, cu marele, foarte marele fotbalist.
Apoi ne-am mai întâlnit prin lojele unor stadioane, la meciuri. Odată mi-a răspuns la o rugăminte și mi-a dat echipa ideală a fotbalului românesc din toate timpurile. Nu s-a trecut în ea, deși trebuia.

Apoi, timpul a mers mai departe. Înapoi, dar și înainte.

Azi face 75 de ani, băiatul fără respirație, din noaptea aceea, în care ne-am cunoscut, de la Zagreb și de la distanță.

La mulți ani, Generale!

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google