”Când moare inamicul cel mai bun”. Marius Mitran, editorial după înfrângerea echipei naționale în fața Austriei: ”România are nevoie de ceva mai puternic decât Edi și de ceva mai energic și mai empatic decât Lucescu”

Am câștigat însă acea grupă de Divizia C a Europei, în Nations League, după ce terminasem primii și în grupa de calificare la European, ba chiar și acolo am ieșit tot pe primul loc în grupă, e adevărat, la egalitate cu toate celelalte, inclusiv cu cei de pe ultimul loc. Așa e România noastră, când are ea și un pic de noroc, zici că are de toate!

În realitate însă, nu mai are aproape nimic.

Și nu, nu Mircea Lucescu e de vină pentru cum am arătat la Viena, sâmbătă noapte, așa cum nici Edi Iordănescu nu are cele mai mari merite pentru că am ajuns la Euro și am făcut acolo ce-am făcut.

Fotbalul nostru s-a prăbușit de ceva timp, sunt deja mulți ani de când nu mai însemnăm mare lucru. Firma, anii, și ei foarte mulți, când contam, amintirea puternică a marilor jucători, toate acestea încă mai contează, dar doar pentru alții. Nu mai au efect decât pentru adversari, noi nu ne mai spunem nimic nouă înșine. Pentru Kosovo sau Bosnia, chiar pentru Elveția sau Slovacia, să învingi România încă mai înseamnă ceva. Am devenit, dintr-o mare echipă, la care nu întâmplător Mircea Lucescu se tot uită, pentru că una dintre generații e și a lui, cea din 1984, o echipă de Divizia B, cu absolut tot ce definește o ligă secundă. Doar condițiile de pregătire și viață sunt la cel mai înalt nivel, iar suporterii chiar mai sus decât au fost vreodată în istorie. În rest, în teren, avem ce vedem.

Sigur că am sperat și am crezut, ceea ce, la fotbal, e, uneori, totuna, că Mircea Lucescu va ridica România un pic mai sus decât o lăsase Edi Iordănescu.

A dus-o tot pe acolo, încercând să joace altceva, dar, fără norocul lui Edi, România unui mare antrenor nu își poate depăși condiția modestă, care vine de la fotbaliștii de valoare medie spre mică, de la mentalitatea fragilă și ea, și de la lipsa de încredere într-un antrenor care nu a știut niciodată să antreneze mediocritatea.

Sunt convins că nici Guardiola nu poate asta, și nici Klopp ori Ancelotti.

Dar România rămâne în cărțile barajului pentru mondiale, pentru că grupa aceasta e compromisă total pentru noi, chiar dacă, probabil, vom învinge, marți, Cipru.

(Și pentru astfel de adversari, ai noștri sunt inamicul cel mai valoros. Nu ne va fi ușor.)

Lucescu nu va reuși să iasă însă cu acești băieți pe un culoar care să ducă la Mondial.

Nu are știința de a duce fotbalul pe care el îl știe spre zonele încrâncenat-emoționale de acolo de unde îl lăsase Edi, un selecționer care construise o stare de spirit fabuloasă, pe un joc slăbuț, dar vioi. România lui Edi nu știa prea multe, putea și mai puțin de atât, dar credea și juca o iluzie. De câteva ori, i-a ieșit! Credea în ceva.

În ea însăși în primul rând, în destin, în iconițe, în Sfântul Duh, în oamenii din tribună, în Zidul galben și în soarta albastră. Credea în ceva, fusese adusă într-o astfel de stare.

Acum 45 de ani, și Lucescu, mult mai tânăr ca Edi cel Tânăr, crea stări. Așa l-a salvat pe Cămătaru și i-a inventat pe Rednic și Andone, așa l-a recuperat pe Boloni, și încă alte zeci de mari fotbaliști. Știa, avea geniu, dar lucra cu genii. Balaci, Hagi, Gabor.

Nu știe și nu mai poate cu Rațiu și Man, cu Bîrligea și Stanciu. Nici el nu-i poate schimba, nici ei nu-l pot aduce pe Lucescu în lumea lor. Sunt impermeabili la lumea celuilalt, și el și ceilalți. E ca în povestea aceea, reală, din păcate, când Petre Țuțea e întrebat de un gardian, în închisoare, “unde e, mă, Țuțea, Dumnezeul tău, când tu zaci, aici, în lanțuri. Poți tu să îmi mai demonstrezi acum că există Dumnezeu?!”

“Eu pot să vă demonstrez, domnule gardian. Mi-e teamă însă că dumneavoastră nu puteți înțelege!”

Sigur că Lucescu mai încurcă niște nume, lume sau sensuri. Că se mișcă mai încet, că e irascibil, orgolios peste măsură și mereu gata să dea sentințe. Și le dă, chiar dacă unele sunt greșite, iar realitatea le clasează imediat, vezi cazul Mihai Popescu, de pildă.

Dar adevărul simplu, ușor de încadrat, e că marele, uriașul antrenor, nu are cu cine.

Fotbalistul român de azi nu înțelege prea multe și nu poate decât atât cât înțelege.

E bine așa!

E bine așa! Asta ar trebui pus pe frontispiciul oricărei analize a unui transfer de-al nostru în fotbalul mare, pe orice joc și pe orice implicare. E bine așa, adică e bine atât!

România lui Edi s-a autodepășit pentru că Edi a avut inteligența de a se subordona orgoliilor băieților lui și de a-i face să-și închipuie că sufletul unei generații e valoarea unei generații. Nu e.

Sau e, până la un punct. Punctul în care norocul și spiritul dispar e și punctul final.

România însă nu a murit, doar că are nevoie de ceva mai puternic decât Edi și de ceva mai energic și mai empatic decât Lucescu.

Știm cu toții cine ar trebui să fie. Fie și doar pentru motivul că, din expresia “generația de suflet”, cuvântul esențial este “generația”, nu “sufletul”.

Creatorul și liderul de generații există.

Citește și

"Finala se joacă astăzi". Marius Mitran scrie despre misiunea "infernală?, imposibilă?, de vis?" a lui Mircea Lucescu de a ne califica la Mondiale: "La fotbal e mai rău ca în viață, plătești și pentru ce au greșit ceilalți!"

"Finala se joacă astăzi". Marius Mitran scrie despre misiunea "infernală?, imposibilă?, de vis?" a lui Mircea Lucescu de a ne califica la Mondiale: "La fotbal e mai rău ca în viață, plătești și pentru ce au greșit ceilalți!"

Nea Mircea, aceasta e naționala pe care ai reparat-o după Edi Iordănescu?! România face spectacol, da, dar se distrează numai adversarii

Nea Mircea, aceasta e naționala pe care ai reparat-o după Edi Iordănescu?! România face spectacol, da, dar se distrează numai adversarii

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!