”Craiova, estetică și istorie”. Marius Mitran, concluzii după CFR-Craiova 0-0: ”Finalurile acestea de campionat, nu doar la noi, să fim serioși, ci oriunde în lume, așa se joacă!”

Le-ați auzit, toate aceste vorbe, nu mă îndoiesc, și ați văzut meciul.

Craiova a jucat bine însă, mă încăpățânez eu să cred. Adică, a jucat ce trebuia să joace, cât trebuia, chiar și maniera de exprimare nu putea fi alta, din moment ce înțelegerea și asumarea planului de joc au fost astfel. Adică: realism, și, pentru cei mai obișnuiți cu istoria ca materie importantă, “Stejar, extremă prudență!”

(Mă rog, în ziua ACEEA, ordinul fusese cu “urgență”, nu cu prudență, dar era păcat de rimă!)

Revenind. Universitatea Craiova este, totuși, liderul la zi al Superligii, și era și acum o lună, și era și astă toamnă, ba chiar și astă vară. Știința a dominat acest campionat cu o autoritate recunoscută de aceeași lume care astăzi alege alte poziții, prefăcându-se că nu o contestă, pentru că are o valoare evidentă, dar care se arată fals ofensată de joc.

O lume descoperind brusc estetica și simbolistica desenului tactic, o lume care îi reproșează Craiovei mai ales faptul că a fost arbitrată în general corect timp de aproape 50 de etape (mai sunt două în campionat și finala Cupei!), o lume care este convinsă acum că a văzut un meci îngrozitor de urât. O lume, ori mai puțin de o lume.

Așa este, CFR Cluj-Universitatea Craiova a fost un meci mai degrabă sec, cu foarte puține ocazii, între care un șut în bară al lui Keita, aproape fără șuturi cadrate, cred că doar unul, un meci greu de privit, dar, repet, nu un meci slab al Științei. Pentru că acest meci a avut o imensă tensiune, o miză cât un întreg campionat, un bagaj uriaș de emoții și frici care au confiscat, de la ambele echipe, fantezia, curajul și entuziasmul. Însă nimeni nu a plâns după ele!

Pentru că Universitatea avea calculele ei, pentru că și CFR avea calculele sale, pentru că oltenii știau că o remiză îi scapă de o contracandidată la titlu, care era chiar adversara din teren, pentru că aceeași remiză făcea ca o victorie în ultimul meci de pe teren propriu, etapa viitoare, cu “U” Cluj să fie echivalentă cu titlul de campioană.

Și atunci, la ce bun să riști chiar și cea mai mică descoperire în defensivă? De ce să riști orice, teoretic și practic?

Așa că Bancu și Mora nu au mai urcat ca altădată, ca să facă joncțiunea cu o linie ofensivă care oricum nu era la locul ei, ci așezată pe alte aliniamente, coborâtă în ariergarda totală gândită impecabil de acest discret și meditativ Filipe Coelho. Un antrenor care gândește totul pentru un singur scop, titlul! Și care sacrifică, uneori, chiar rareori, să recunoaștem, estetica unui joc și a unei echipe care trăiește, totuși, din puncte în clasament, adică din trofee, și nu din aplauze. Ce, e interzis?

E interzis azi ce juca Interul lui Mourinho, de pildă în fața Barcelonei? Sau ce interpreta Italia în fața oricui, oricând?

E un stil de joc și acesta, e o alegere, e o opțiune. Desigur, plictisitor joc. Așa, și?

Pancu, la rândul lui, a bătut palma, fericit, la sfârșitul meciului, cu cei din staff-ul său, zâmbind larg, a învingător.

Și pentru CFR-ul său fusese tot 0-0. Și atunci, nu era loc pentru regretul de a fi pierdut șansa de a se bate, cu o victorie, la titlu? Nu, nu era loc de regrete teoretice, ci de bucurii concrete, cum ar fi cea de a a fi în cupele europene.

După ce ai luat echipa de la retrogradare. După ce nimeni nu doar că nu credea, dar nici nu-și imagina!

După o serie infinită de victorii, vin și astfel de rezultate sau, mă rog, meciuri.

Craiova nu putea juca la “totul sau nimic”, pentru că acel “nimic”, ca și în cazul CFR-ului ar fi dat peste cap munca titanică a unor băieți aflați la capătul unui sezon infernal. Alternativa aceasta, gen “roata norocului”, nu putea fi asumată de către cei care sunt atât de aproape de un obiectiv uriaș. În orice caz, nu ca să seducă audiența!

Finalurile acestea de campionat, nu doar la noi, să fim serioși, ci oriunde în lume, așa se joacă! Când mai ai 180 de minute de disputat, sau, poate, doar 90, din aproape 4000, nu te mai interesează nimic în afară de fotografia tabelei de marcaj la sfârșitul meciului. Nimic altceva!

Sigur, se poate pune întrebarea (și se va pune!), dacă vei putea ieși din paradigma aceasta ultradefensivă, tu, Știința Craiova, data viitoare, când miza va fi mai mare decât Coloana fără sfârșit. Vei reuși? Când tensiunea de pe “Ion Oblemenco” va fi la cote inimaginabile, insuportabile și fără precedent, pentru că la meciul mereu invocat, acel 1-3 cu CFR-ul lui Dan Petrescu, presiunea publicului nu a existat, pentru că s-a jucat în pandemie?

Ei bine, vom vedea. Dacă da, dacă nu. Poate că da, poate că nu.

O parte esențială din răspunsul la această întrebare este publicul însuși. Oamenii care vor fi în peluze și în tribune atunci vor reprezenta, sunt sigur de asta, mai mult decât o propulsie pentru Știința. Vor fi Știința însăși.

Zeci de mii de Screciu ori de Nsimba, de Cicâldău, de Mora ori de Anzor Mekvabishvili pot schimba mult, nu neapărat din tactica de joc atât de acuzată astăzi, ci din istoria însăși a echipei.

În definitiv, Craiova lui Coelho este, totuși, o echipă de autor. Doar că etapa viitoare va fi de autori. 30.000.

Dacă “U” Cluj va reuși să-i învingă, la ei acasă, va fi cea mai merituoasă campioană din istorie.

Dacă nu, nu! Și va fi tot istorie.

Citește și

Editorial Marius Mitran: Muchia de cuțit a Craiovei

Editorial Marius Mitran: Muchia de cuțit a Craiovei

Editorial Marius Mitran: Emoția Hagi și meseria de a crede în oameni

Editorial Marius Mitran: Emoția Hagi și meseria de a crede în oameni

Editorial Marius Mitran: O Universitate, două Universități

Editorial Marius Mitran: O Universitate, două Universități

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google