Editorial Marius Mitran: ”Lucescu fără Bratislava”
Galerie foto (1 fotografii): Editorial Marius Mitran: ”Lucescu fără Bratislava”
Marius Mitran | Publicat: 31.03.2026 15:33 | Actualizat: 31.03.2026 15:33
Încercați să vă imaginați că “Bolero”-ul lui Ravel curge invers, de la sfârșit către început, și că toată dezlănțuirea instrumentelor din pasajele frenetice ale finalului se transformă, treptat, în liniștea toboșarului cu care debutează celebra piesă. Aproape în surdină, abia perceptibil, sunetul se pierde în rumoarea sălii de concerte, nedumerită și emoționată, bănuind că ceva nu-i în regulă, că se întâmplă ceva care nu trebuia să se întâmple.
Și totuși, după 48 de ani de inventat și condus echipe, Mircea Lucescu, unul dintre superlativele absolute ale fotbalului nostru și poate chiar mai mult decât atât, încheie astfel o carieră mai frumoasă și chiar mai turbulentă decât “Bolero”-ul. O carieră care a atins, uneori, grandoarea “Imperialului” lui Beethoven și care acum nu-i dă marelui “compozitor” nici măcar posibilitatea de a fi închisă cu un meci de gală, cu miză enormă și cu Lucescu în picioare, murmurând, ca de fiecare dată, ceva, și luându-și la revedere de la marele public, așa cum ar fi meritat. Și cum am fi meritat și noi.
Un meci inutil, acest Slovacia-România, la Bratislava, în orașul în care Mircea Lucescu a scris, a obținut și a generat prima pagină a istoriei sale mari, acum aproape 43 de ani, în noiembrie 1983.
A fost atunci Cehoslovacia-România 1-1, o remiză care ne califica pentru prima oară în istorie la un turneu final de campionat european. Știm asta, așa cum știm toate amănuntele legate de acea grupă, în care am debutat cu șansa a patra, după Italia, care în 1982 tocmai ce cucerise titlul mondial, după Cehoslovacia, campioană a Europei abia cu câțiva ani în urmă (vă amintiți, desigur, golul lui Panenka, de la penalty-urile din finala cu Republica Federală Germania), și în mod evident. și în urma Suediei, din toate punctele de vedere. Măcar și numai pentru faptul că, poftim, în acel sezon, 1981-1982, Dinamo, care avea să iasă campioană atunci, după ce elimină, în Cupa UEFA, marele Internazionale Milano, este pulverizată în turul următor (3-1 și 1-0) de IFK Göteborg, suedezii câștigând apoi competiția. Acolo eram cu fotbalul, când la Bratislava s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Bratislava 2026 putea fi, într-un joc al destinului care însă i-a întors spatele lui Lucescu și României, mai mare și cu consecințe mai importante decât Bratislava 1983. Cea de atunci ar fi rămas, desigur, în legendă, dar o calificare obținută acum, la un Mondial, după 28 de ani, cu un Lucescu pe bancă la 81 de ani, ar fi avut o magnitudine colosală!
Nu a fost sà fie, iar marele antrenor, slăbit de boală și apăsat de ani, a pierdut joia trecută, la Istanbul, șansa de a închide un cerc pentru eternitate. Nu-i vorbă, cercul s-a închis, dar altfel, ținând România pe dinafara nu doar a turneului final, ci și a istoriei.
A încercat să o scoată de acolo, să o readucă la ceva ce-ar fi însemnat drumul spre glorie, dar nu a mai fost posibil.
România lui de altădată, Dinamo, Euro ‘84, Irlanda de Nord de pe “23 August”, Brescia, Pisa și Reggiana, Serie A și Serie B, Inter Milano, Rapid, Galatasaray și Beșiktaș, Șahtior, Zenit Sankt Petersburg și Turcia, tot acest carusel nebun, acest “Bolero” precum o coloană sonoră la un film de Federico Fellini, să zicem “La strada”, i-au oprit, pentru câteva secunde pulsul și respirația, duminică la prânz, la Mogoșoaia, și au încheiat un drum mai frumos și mai dur decât însăși viața.
Bratislava de acum nu va mai fi nimic, nici pentru Lucescu, nici pentru noi. Cine știe, poate va însemna ceva pentru Baiaram ori pentru Coubiș. Poate. Nu avem de unde să știm încă. Meciul lor nici măcar nu a început.
Nu viitorul este însă azi tema României, ci maniera în care se desparte de un trecut care aparține, într-o mare măsură, omului care va privi meciul de la Bratislava la televizor, și nu de pe bancă, precum în noiembrie 1983.
Viitorul va fi al lui Hagi și Hagi va reaprinde speranța și va readuce certitudinea valorii noastre cât de curând, știu asta.
România lui va fi ce a mai fost cândva, vorba celebră, ba chiar mai mult decât atât! Nu am îndoieli în legătură cu anii lui de acum înainte. Îmi pare doar rău că oamenii cei mai puternici din istoria fotbalului românesc, Gică Hagi și Mircea Lucescu, nu au parte de o altfel de tranziție a valorii. Copii săraci, ca în filmul amintit al lui Fellini, ambii trăiesc, în aceste zile, în realitatea unei selecționate bogate în iluzii a României, care pare sfârșită ca și țara însăși. De neputință, de nenoroc, de ură. Lucescu nu reparat-o, Hagi va fi obligat s-o facă însă. Și o va face!
Cum se poate construi pe acest teren care nu mai e de joacă, ci de chin? Cum și cu cine?
Răspunsul e simplu: cu pasiune, cu credința că mai avem valori, cu nervi și cu un spirit pe care și Lucescu, dar, mai ales, Hagi, l-au avut toată viața. Mircea Lucescu nu a reușit acum nu pentru că nu l-a mai avut, ci pentru că, vai, nu l-a mai putut transmite. Altfel, Bratislava seacă, rece și tristă de azi ar fi fost iar Bratislava lui și a lui Geolgău de atunci.
La revedere, domnule Mircea Lucescu! Și rămâneți aproape de noi!
În definitiv, nu doar că un sfârșit e un început, dar faptul că și în ‘83 și acum două zile, tot Craiova v-a salvat, atunci cu echipa ei genială, acum cu doctorul și maseurul exemplari, poate însemna închiderea unui cerc al destinului. Un semn că Bratislava trebuia să rămână, și pentru dumneavoastră și pentru noi, doar aceea din noiembrie 1983, care-l aștepta pe Hagi să-i vină în ajutor, pentru următorii ani.
Ca și acum. Destinul face uneori ca filmul să se repete, aproape cu aceiași actori. E la nave va!
Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
