Editorial Andrei Mazurchievici: Copiii români din Istanbul, uitați între scandări și garduri. Pentru ei cine joacă?

Prima deplasare nu se uită niciodată.

Printre cei peste 3.500 de români care au fost în tribune, pentru mulți dintre copiii care au ajuns la Istanbul, meciul cu Turcia nu a fost doar un joc. A fost prima deplasare, primul drum lung pentru echipa națională. Prima dată când au simțit că nu sunt doar spectatori, ci parte dintr-o poveste.

Am văzut zeci, dacă nu chiar sute de copii de până în 10-12 ani emoționați alături de părinții lor, nerăbdători să treacă de interminabilele controale ale polițiștilor turci.

Au cântat fără oprire, chiar dacă la vârsta lor nu știau tactică, nu știau calcule și cum se poate califica România la Mondiale pentru prima oară după 28 de ani.

Știau doar că trebuie să fie acolo. Și au fost.

Unii de patru, cinci ani. Cu ochii mari, pierduți între zeci de mii de turci și câteva mii de români strânși într-un colț de stadion.

În minutul 80, meciul nu mai conta pentru ei. Un copil dormea cu capul pe umărul tatălui. Altul, înfășurat într-un steag, nu mai avea putere nici să întrebe scorul. Pentru ei, deplasarea s-a terminat mai devreme. Dar emoția nu.

Pentru că au trăit ceva ce nu se explică: sentimentul că aparții unei echipe, chiar și când pierzi.

Și aici apare întrebarea incomodă:

La ei se gândește cineva?

Jucătorii sunt, poate, obișnuiți cu apostrofările venite din tribună, cu fluierături, reproșuri și nervii unui rezultat care doare. Însă dragostea pură pe care o primesc de la acești suporteri în miniatură ar trebui să le ceară mereu ceva în plus. Încă o cursă. Încă un sprint. Încă un sacrificiu.

Pentru că, fără să își dea seama, în ochii acestor țânci pot deveni mai mult decât niște fotbaliști.

Pot deveni modele. Pot fi motivul pentru care un copil se întoarce acasă și îi spune tatălui că vrea și el o minge, că vrea și el să joace, că într-o zi vrea să ajungă acolo, sub lumini, în tricoul României.

Iar peste 20 de ani, unul dintre copiii care au cântat la Istanbul, care au adormit în brațele părinților cu steagul pe ei, ar putea deveni, de ce nu, idolul altor puști la fel de mici.

Așa începe, de fapt, viitorul fotbalului.

Dintr-o seară în tribună. Dintr-un vis născut în ochii unui copil.

Din minutul 65, stadionul s-a rupt în două

La aproximativ 10 minute după golul decisiv al turcilor, ceva s-a schimbat. Nu pe teren, ci în tribună.

Din sectorul românesc au început să se audă înjurături către conducerea Federației. Din ce în ce mai clare. Din ce în ce mai apăsate. România nu mai juca doar cu Turcia, România juca și cu ea însăși.

Iar copiii erau acolo. În mijlocul acelui moment. Au auzit tot. Au văzut tot.

”Țarcul” din Istanbul: plătești bilet, vezi prin plasă

Experiența nu a fost doar emoțională. A fost și fizică. Sectorul rezervat românilor a arătat ca un țarc: plasă pe laterale, gard înalt din plexiglas în față. Unghiuri moarte. Vizibilitate tăiată, parcă vedeai un meci în format SD sau pe un ecran led din vreo piață, iar ca să vezi fazele, trebuia să te apleci.

Ca să simți meciul, trebuia să te strecori printre obstacole. Plătești bilet, faci sute de kilometri, dar vezi fotbalul printre gratii. Măcar Arena Națională îți oferă vizibilitate 360 de grade și nici nu ai senzație de claustrofobie.

Ironia e și mai mare, pentru că stadionul din Istanbul - arena lui Beșiktaș - va găzdui în acest sezon finala UEFA Europa League 2026, unul dintre cele mai importante meciuri ale anului.

Revenind la copii: ei nu vor ține minte scorul, nu vor ține minte cine a marcat, chiar subsemnatul, care am fost acolo, în peluză, nu știu cine a marcat pentru turci decât dacă dau căutare pe sfântul google, dar vor ține minte drumul, cântecele, oboseala și brațele părinților. Și, poate fără să înțeleagă complet, vor ține minte și ruptura și înjurăturile (da, știu placa pe care o veți spune că dacă nu vă convine, stați acasă, că pe stadion se mai și înjură).

Poate că de aici ar trebui să înceapă orice discuție despre echipa națională. Nu de la tactică, nu de la selecții, nu de la strategiile din birouri, ci de la oamenii pentru care fotbalul încă înseamnă emoție pură. De la copiii care au mers până la Istanbul, au cântat pentru România și au adormit în brațele părinților cu steagul pe ei. Pentru ei se joacă, de fapt. Pentru visul pe care îl duc acasă după o astfel de noapte. Pentru idolii pe care și-i aleg acum și pentru fotbaliștii care pot deveni ei peste ani. Dincolo de scor, acolo rămâne adevărata miză a unei echipe naționale.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google