”Regulament strâmb”. Dumitru Graur, concluzii după finala Cupei Mondiale la rugby

Stau cu toții destul de aproape unul de altul, ca un grup în așteptare și contemplație, aproape nemișcați, dar numai ei știu ce este în sufletul lor.

Un grup de bărbați cu fețe împietrite, care se vedeau obligați să înțeleagă că nu mai era chiar nimic de făcut, că totul se terminase și că visurile pe care și le făcuseră și pentru care se luptaseră atâta rămâneau neîmplinite.

Noua Zeelandă a dominat meciul cu Africa de Sud, statisticile jocului atestă din plin lucrul acesta. Deși au jucat cu un om în minus aproape întreaga partidă, All Blacks au avut permanent inițiativa, au jucat admirabil, presând continuu înaintarea adversă. Eroic. Acestui joc frumos, sud-africanii i-au răspuns cu o apărare îndârjită, suportând presiunea așa cum știu cel mai bine din lume, fără să lase nicio palmă de teren neapărată.

S-au întâlnit în fapt două echipe care sunt adeptele a două stiluri complet diferite.

Pentru Springboks rugbyul este un sport de luptă, pe întreg terenul și în oricare moment al lui, în vreme ce All Blacks sunt adepții jocului în mișcare, cu balonul în mână și multe schimbări surprinzătoare de direcție.

Deși în doar 14 jucători în majoritatea timpului, Noua Zeelandă a căutat permanent eseul, pe care l-a și reușit la un moment dat, prin Beauden Berett, însă Mo’unga a ratat transformarea. Și apoi tabela a rămas neschimbată, 12-11 pentru sud-africani, punctele lor fiind aduse de cele patru lovituri de pedeapsă transformate de Pollard, toate în prima repriză a meciului. Niciun punct în repriza secundă, doar apărare.

Și totuși, Noua Zeelandă a mai avut o șansă, la lovitura de penalizare ratată de Scott Berett în minutul 74, care a șutat puțin pe lângă buturi dintr-o poziție destul de favorabilă. N-a fost să fie, așa a câștigat Africa de Sud, care a reușit astfel să-și apere titlul mondial obținut acum 4 ani, în Japonia.

Meciul a fost vizibil influențat de cartonașul galben primit de flankerul All Blacks, Shannon Frizzell, și apoi cel roșu de căpitanul neo-zeelandez, Sam Cane, deciziile arbitrului Wayne Barnes, foarte contestate în tribune, având deplină acoperire de regulament. În paranteză fiind spus, englezul Wayne Barnes deţine recordul de 111 meciuri-test arbitrate, nefiind întâmplător desemnat să conducă finala Cupei Mondiale.

Problema pare să fie însă în altă parte. Și mă gândesc în primul rând la foarte numeroșii spectatori care au asistat la meciurile Cupei Mondiale, culminând cu finala de pe Stade de France.

Tribunele au fost un permanent spectacol de culoare, figuri încântate, fețe vopsite și bucurie, uneori și multe pahare cu bere, o adevărată odă adusă jocului de rugby inventat acum 200 de ani de un anume William Webb Ellis. Ori acești vajnici suporteri și-au dorit să vadă un rugby-șampanie, cu multe faze ofensive și cât mai multe eseuri reușite.

Africa de Sud, pe care n-o putem socoti decât o învingătoare care a meritat trofeul, s-a impus mai ales prin jocul său ultra-defensiv, să spun așa, preluând formula consacrată din fotbal.

A câștigat la limită toate cele trei meciuri din faza finală: 29-28 cu Franța în sferturi, 16-15 cu Anglia în semifinale și 12-11 în finală, cu Noua Zeelandă! Sigur, trec repede peste acel 76-0 cu România în faza grupelor, când Springboks au înscris nu mai puțin de 11 eseuri.

În celelalte partide, sud-africanii s-au apărat magistral, absorbind presiunea și marcând, ca o regulă, din lovituri libere.

Totuși nu acesta este spiritul rugbyului, îmi permit să spun. Spectatorii vin la stadion ca să vadă spectacol pe treisferturi, nu acea luptă oarbă a înaintărilor. Dacă și-ar dori un sport de contact, s-ar putea duce de exemplu la lupte sau la catch, ei vin pentru că își doresc să vadă spectacolul unic al alergării cu mingea în mână, purtată pe treisferturi spre terenul de țintă.

În finală, singurul eseu a fost marcat de All Blacks, în vreme ce învingătorii n-au marcat decât din lovituri de penalizare. Tocmai de aceea cred că actualul regulament al jocului de rugby este perimat și ar trebui îmbunătățit. În sensul acordării mai multor puncte în cazul unui eseu! Pe vreme mea, ca să zic așa, se acordau numai 3 puncte pentru eseu, apoi numărul de puncte a crescut la 5.

Mi-ar plăcea să cred că, după această Cupă Mondială, diriguitorii rugbyului se vor gândi și ei la asta. De ce nu s-ar acorda 10 puncte pentru un eseu?! Tocmai pentru că o astfel de încercare reprezintă esența rugbyului. Și ar da mult mai multă greutate jocului de construcție ofensivă, în permanentă mișcare. Așa cum l-au practicat desigur neo-zeelandezii în finala de la Paris, din păcate fără a avea succes.

Trofeul a plecat, de fapt a revenit, în Africa de Sud.

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google