E sărutul mamei pe un genunchi zdrelit. Cristian Munteanu îți spune de ce ar trebui să vezi documentarul “Hai, România!”

Secondo me, cum spune simpaticul Răducioiu, într-o recreere a celebrului “come se dice în Romania”, “Hai, România!” își atinge scopul. Încălzește ca o geacă nordică în miez de iarnă. Și, la fel de important, are ceva și pentru tineri și pentru cei... mai puțin.

Puțin context? Transferat în Italia de câteva luni, Răducioiu, revenit în România, aproape că uitase limba natală și vorbea în italiană. Tinerețea, ce să-i faci.

Într-o sală de cinema transformată în fântâna tinereții, treci, la braț cu Hagi, Popescu, Stelea, Răducioiu, Balint, Lăcătuș, prin multe dintre momentele din spatele cortinei ale celei mai bune generații de fotbaliști pe care a avut-o România.

Ca om care a fost în fața televizorului pentru Barcelona – Steaua, apoi pe Ghencea la meciul cu Danemarca, din 1989, nu credeam să mă mai ia ceva pe nepregătite din acest documentar. M-am supraestimat. Gașca de baieți, ale cărei povești sunt narate de Balint, îmi amintea de ceva ce nu am știut că îi datorez până acum câțiva ani.

Anume iluzia, uneori certitudinea, că mă pot lupta cu oricine. Că, dacă ești talentat, bun, priceput, mai devreme sau mai târziu, indiferent de câți impostori sunt în drumul tău, ajungi unde îți e locul. Poate nu întotdeauna unde meriți, pentru că uneori apare un Kennet Andersson și îți fură soarta dintre mâini. Prunea trăiește cu povara asta de 30 de ani.

Nu eram niciodată învins dinainte, am respectat întotdeauna oameni, nu funcții, iar aceste lucruri le-am învățat, fără să simt, să conștientizez, și de la acea echipă națională. Da, filmul de 98 de minute, un meci și minutele de prelungiri, putea fi mai artsy. Putea să fie mai ”netflixian”. Dar nu cred că asta și-a propus.

În schimb, ce a reușit, cel puțin pentru mine, a fost să semene cu sărutul mamei pe un genunchi zdrelit. Rana din meciul cu Suedia nu a fost numai a lui Stelică, a cărui durere pentru că nu a apărat e mai adâncă decât lasă “Arnold” să se vadă. Nici numai a lui Răducioiu, care, dacă nu s-a putut lăsa înghițit de iarba de pe Stanford Stadium, a plâns, cu fix aceleași lacrimi, după 30 de ani.

Nici numai a lui Prunea, care a trăit, măcar o perioadă, pe umeri cu bolovanul dezamăgirii unei țări întregi. Atlas ar fi fost invidios. Rana din meciul cu Suedia se întinde de la ochii triști ai lui Belodedici la nervii lui Dan Petrescu, care ne reamintește că nu a câștigat niciodată la 11 metri. Aceeași rană, vindecări diferite. Sau măcar tratamente.

Rănile lor au fost și ale noastre. Pentru că ei erau cei care ne-au învățat să ne Ridicăm, într-o vreme în care eram obișnuiți să fim îngenuncheați.

Ce să mai spunem de Lăcătuș, a cărui voce se ascunde, ca un ecou într-o cameră a memoriei rămase neatinsă de 30 de ani, când vorbește despre acel Mondial. Durerea lui nu se poate vindeca – “măcar am fost acolo”.

Balint spune că au existat momente în care se putea mai mult, în care fotbaliștii nu au fost “foarte” profesioniști. Vorbește despre un timp în care ne așteptam la o semifinală de Mondial cu Brazilia. Semifinală. Campionat Mondial. Brazilia. La un pas de finală.

Pentru cei care au fugit de la școală, de la muncă, din copilărie, pentru ca, mai apoi, să alerge la Universitate, documentarul “Hai, România!” a așternut o poțiune magică peste fotbalul românesc actual. L-a făcut suportabil. Pentru fix 98 de minute.

Atunci când nu trăiești momente providențiale, traversatul străzii ți se pare o aventură colosală. Aici cred că sunt prinși cei mai tineri dintre noi. Fără a ști trecutul, nu cred că se poate cere ceva de la prezent. Sau imagina un viitor.

Sigur că nu mai avem fotbaliști ca atunci. Nici nu mai avem de unde. Banii se pot face și altfel, mult mai ușor. La FRF e Burleanu, maestrul vorbelor care nu spun nimic. Care, dacă nu va pleca la mai bine, o să stea în fruntea mesei noastre mai mult decât longevivii șefi ai Cosei Nostra. Pardon pentru analogia nefericită.

“Hai, România!” le spune și celor tineri ce a reprezentat naționala. Și, poate, atunci când vor merge la meciul următor, nu se vor mai mulțumi cu puțin. Vor dori mai mult, mai bine. Iar dacă nu li se va oferi, poate vor protesta. Pentru că nu cred că există progres atâta vreme cât o apatică stare de mulțumire.

Nu câștigăm niciodată pe deplin, complet, nimic. Uneori suntem judecați după ce am făcut, alteori după ce puteam face. Rar, regretele că nu am ajuns sus, cel mai sus, deși am fost literalmente la o palmă, cea a lui Prunea, sunt mai strălucitoare decât medaliile de participare.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, Facebook sau YouTube. Zi de zi ai conținut de ultimă oră din lumea sportului.