exclusiv Fiica lui Adrian Ilie, Milana, a moștenit pasiunea tatălui. ”Cobra” i-a impus totuși o limită: ”Exclus”

Născută în Spania, Milana Ilie a făcut Școala Americană în România, unde a și început să joace fotbal. Deși a început în atac, fiica lui Adi Ilie și-a găsit locul în mijloc, unde a continuat să joace până a plecat la Barcelona, unde a studiat timp de patru ani facultatea de științe politice.

Milana Ilie, fiica lui Adrian Ilie, de la jucătoare de fotbal la antrenoare pentru mai multe fetițe

Întoarsă în țară de peste doi ani, Milana este acum antrenoare la Școala Americană, unde are în grijă mai multe fetițe, pentru care și-a pus în gând să deschidă inclusiv o academie. Iar tatăl său o susține.

Despre acestea și mult mai multe Milana a povestit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru iAMsport.ro.

Milana, îmi pare bine că te-am întâlnit și că te-am regăsit astăzi și vreau să vorbim puțin despre fotbalul feminin, pentru că știu că tu ești pasionată de acest lucru și vreau să îmi spui care este povestea ta, cum ai început să joci și cum ai ajuns antrenoare, în final.

Am avut noroc cu Școala Americană, că acolo am fost la școală din clasa I până în a XII-a și în clasa a VI-a, eu tot auzeam că se fac echipe de fotbal, de baschet, de tot felul. Doar că eu, când am fost mică, am fost dată la orice, numai la fotbal nu, că așa era cultura.

Eram la tenis, la înot… Doar că, în clasa a VI-a, când mi s-a dat oportunitatea, m-am și înscris în echipa școlii și am și intrat, că era competiție super mare. Nu era așa… mergeți două, trei fete…

Era foarte, foarte mare competiția acolo. Am intrat în echipă în clasa a VI-a și de acolo a început. Din clasa a VI-a până în clasa a XII-a am rămas cu echipa aceea.

Deci, practic, șase ani ai jucat fotbal.

Da, la Școala Americană.

Și cum ți-ai dat seama că te atrage acest sport? Pentru că spuneai că ai încercat mai multe când erai mai mică.

Sincer, oricum era tot timpul parte din viața mea. De când m-am născut, eram cu mingea de fotbal în mână, eram cu tata tot timpul în jurul sportului. Doar că, din prima, cred că de la primul antrenament mi-am dat seama că îmi place și că vreau să joc.

Era pur și simplu o plăcere, nici nu m-am gândit prea mult. Nici nu l-am luat super în serios, dar mi-a plăcut foarte mult. M-am simțit foarte bine, pentru că s-a creat o comunitate foarte frumoasă și o echipă foarte frumoasă.

Pe ce post ai jucat? Ai jucat atacant?

Nu, nu atacant. Așa am început, m-a pus atacant și nu îmi plăcea. Nu știu, nu mă simțeam eu în largul meu, parcă mă simțeam constrânsă, nu îmi plăcea. Și m-am mutat în centru, mijlocaș central, și mi-a plăcut mult mai mult, pentru că vedeam în față, în spate, puteam să îmi fac jocul mai bine. În față, parcă trebuia să aștept prea mult, trebuia să alerg în porțiuni… Eu voiam să fiu acolo, în toată dinamica.

Cum a reacționat Adrian Ilie când i-ai zis că vrei să faci asta?

Nu m-a luat foarte în serios. Zicea: „Foarte bine, du-te, dar…”. Cum crede toată lumea, că nu prea se face fotbal, că nu e prea serios, că te duci, dai cu mingea puțin acolo. A venit la primul meci, mi se pare, și și-a dat seama că se joacă, adică era foarte drăguț. I-a plăcut și lui. A venit și ne-a dat și niște scheme, de cornere, de lovituri libere.

Da?

Da, a venit, ce să facă…

Și tu le-ai aplicat în teren?!

Da, normal! Și am dat foarte multe goluri din schemele alea, foarte multe.

Din schemele lui Adrian Ilie?! Ce tare!

Da, da. Ne-a învățat acolo. N-a fost nici surprins, că mă gândesc că și-a dat seama că îmi place, dar cred că la început nu prea m-a luat în serios. A zis: „Aa… du-te și joacă.”

Deci ai practicat șase ani fotbal. Cum te-ai gândit după să devii antrenoare? Cum a fost povestea?

Pentru mine, oricum, s-a creat o comunitate foarte frumoasă acolo, la școală. Adică cel mai important a fost sportul, de la școală. Chiar rămâi cu foarte multe amintiri, pentru că sunt și competiții foarte multe, total altă dinamică, și practic îmi era dor de acea senzație.

M-am dus la facultate și acolo nu prea am făcut foarte mult sport de echipă și m-am întors să vizitez școala după ce am terminat. Am vorbit cu fostul meu antrenor și mi-a propus să continui. Am zis că da, în principiu, cu ajutorul lui în prima fază, să vedem cum merge.

El atunci își luase un post mai mare și nu putea să fie foarte mult la antrenamente și am rămas eu. Și mi-a plăcut. Mai mult a fost vorba despre senzația aia de echipă și îmi venea să intru și eu în teren. Eu chiar jucam cu ele, nu eram foarte antrenoare, nu eram pe lângă. Intram, jucam, mă băgam… că îmi era dor de senzația aia.

După facultate, Milana s-a întors către pasiunea pentru fotbal

Deci tu, practic, ai făcut patru ani facultatea în Barcelona și apoi te-ai întors în România, ai mers la Școala Americană…

Da, să-i vizitez. Și oarecum, în timpul ăla, nu prea aveam foarte multe de făcut, îmi era și foarte dor de echipă și am zis să fiu antrenoare. Ăsta a fost al doilea an. Anul acesta am mai colaborat cu o tipă americană, care a jucat fotbal foarte serios și a fost incredibilă. Am învățat și de la ea extrem de multe. Ea a și jucat fotbal feminin acolo și a și antrenat o echipă de fete… total altceva.

Și cum ți s-a părut comparația asta? Bănuiesc că ți-a povestit ce se întâmplă în fotbalul feminin de acolo și ce este la noi… Cum ți se pare? Unde suntem?

Suntem puțin în spate… un pic mai mult în spate, pentru că, din câte am observat și cu meciurile pe care le avem noi la școală, sunt destul de multe fete care își doresc să joace fotbal. Chiar vor. Și inclusiv fetițe mici, de 10-11 ani, chiar își doresc, doar că nu sunt posibilități încă.

Și în ultimul timp am văzut că s-a pus mai multă importanță pe partea asta și chiar cred că e super important. Nu ar trebui să se limiteze doar la băieți, pentru că până la urmă este un sport, putem să-l practicăm fiecare.

Spuneai că antrenezi de doi ani. Povestește-mi puțin despre competiție: cum este la voi sezonul, cu cine jucați?

Începe din august. Avem câteva luni de antrenamente; de obicei, sunt câte trei antrenamente pe săptămână, de câte două ore, dar se fac și în weekend-uri… și dimineața. Chiar se ia în serios, adică fetele sunt super serioase.

Apoi avem o competiție finală, internațională, cu mai multe echipe din Praga, Budapesta… depinde câte se strâng. Și din Elveția am avut două echipe anul ăsta, sunt super bune. Avem o competiție finală la sfârșitul sezonului și noi pentru asta ne antrenăm.

În timpul sezonului avem meciuri cu diverse echipe din România, doar că, în ultimul timp, nu prea au mai fost echipe de fete… s-au cam rupt, nu prea s-a mai dat importanță. Când jucam eu la școală, a fost o perioadă în care aveam meciuri cred că în fiecare săptămână cu echipe de fete.

Deci competiția este formată din alte fete care sunt la alte licee? Practic, toate liceele fac o competiție?

Unele, de exemplu cele din Elveția, joacă la club. Adică ele practic sunt băgate în nu știu ce ligă a lor acolo, nu are nimeni nicio șansă cu ele. Dar sunt mai multe echipe de la licee diferite, dar și de cluburi din țara respectivă sau din alte locuri. Suntem vreo opt echipe, așa… opt-nouă.

Am citit că vrei să mergi să faci un curs în Barcelona.

Da, era vorba să fac, doar că mi se pare că, atunci când voiam să mă înscriu, ori a venit pandemia, ori s-a întâmplat ceva și n-am mai reușit să le fac pe toate. Dar mi-aș dori, nu e exclus.

Deci rămâne la nivel de plan…

Da.

Care e pasul următor în cariera de antrenoare? Cam ce ai vrea să antrenezi?

Momentan cred că o să rămân la școală, dar sincer, mai târziu nu am de unde să știu. Nu aș vrea să mă detașez de zona asta de fotbal, pentru că îmi place foarte mult și nu mă văd fără să o am ca parte din viața mea. Aș vrea să rămân, nu știu dacă aș continua cu antrenoratul, dar în niciun caz nu vreau să-l elimin din viața mea. Sincer, chiar mă și relaxează, mă și face fericită.

Milana Ilie, despre diferențele dintre echipele de fete și cele de băieți

Te-ai gândit, de exemplu, să antrenezi o echipă de băieți?

Da, eu am foarte multe idei în cap. I-am și zis lui tata la un moment dat, dar a zis: „Exclus!”. Dar chiar mi s-ar părea interesant, adică mie mi se pare că e o dinamică total diferită la fete. Fetele gândesc altfel.

Chiar dacă, da, pot juca foarte bine, noi avem altfel de mentalitate și nu știi niciodată cum poate veni o femeie antrenor să schimbe ceva.

Tu, când erai jucătoare, cum te înțelegeai cu celelalte fete? Fiind foarte multe, e destul de greu, pentru că fetele sunt mai răutăcioase.

Da, eu asta credeam, dar ne-am înțeles foarte bine, fiecare își știa rolul. Eu devenisem prietenă cu foarte multe dintre ele și deja ne înțelegeam la alt nivel pe teren. Adică știam că prietena mea e în dreapta… îi trimit mingea frumos, o lua…

Foarte rar au existat tensiuni. În experiența mea, chiar ne-am înțeles foarte, foarte bine și puteai să te înțelegi cu ele și la nivel emoțional, puteam să vorbim despre multe lucruri. Chiar a fost super ok.

Cum ți se pare că s-a dezvoltat fotbalul feminin în ultima perioadă?

Acum, în ultimul timp, destul de bine. Mi se pare că este un trend acum, destul de mare și global, și oarecum intrăm și noi în trendul acesta. Dar chiar mi se pare că este un subiect pe care trebuie să-l abordăm, pentru că, până la urmă, este un sport.

Nu e mare lucru acum că joacă fetele fotbal, este un lucru foarte frumos! Putem să ne dezvoltăm și putem să aducem o altă perspectivă asupra fotbalului în felul ăsta și, de ce nu, să crească fotbalul feminin în România. Nu văd de ce nu s-ar întâmpla, e un lucru foarte frumos.

Ai jucătoare de afară pe care le urmărești?

Momentan, nu. Nu prea urmăresc. La mine a fost o plăcere și ce am simțit eu… pe mine. Dar am foarte multe fete cu care am colaborat, adică fete din echipa școlii, care vor să meargă în America să joace fotbal. Foarte multe sunt…

Inclusiv o fată din clasa a 9-a, pe care am antrenat-o, este ceva incredibil! Vrea să joace fotbal, joacă la Rapid… și cu băieții. E super tare fata.

Tatăl tău, Adrian Ilie, ți-a dat vreodată sfaturi cum să pregătești un meci?

Da! Eu îl vedeam tot timpul pe el că nu era neapărat foarte emotiv înainte de un meci, sau niciodată nu mi-a spus... Se lăsa dus de val, de emoții. Pur și simplu...

Înainte de un meci, era foarte focusat pe ce avea de făcut, dar în momentul în care intra pe teren, se stingeau toate... Era doar el, cu terenul, cu echipa... și se concentra pe el. Oarecum, fără să-mi dau seama, eu făceam cam același lucru.

Eu nu aveam niciun fel de emoție, era emoția de la început, de dinainte să fluiere arbitrul startul meciului, dar în momentul în care începeam, mă simțeam în largul meu acolo. Eram eu, știam ce trebuie să fac... știam unde sunt fetele, nu mă ofticam, nu eram supărăcioasă.

Încercam doar să stau pe treaba mea. Bineînțeles, dacă pierdeam... mă mai supăram și eu, dar era o plăcere să fiu în dinamica aceea și în competiția aceea.

Ceea ce încercam să te întreb era dacă îți dădea sfaturi la antrenoriat, pe cine să bagi în teren.

Aa, mi-a mai zis, venea și îmi spunea. Chiar anul ăsta m-am dus la el și nu știam cum să fac formația, pentru că aveam niște jucătoare foarte bune care erau bune pentru centru, dar, în același timp, nu prea aveam nimic pe părți și nu știam cum să le împart.

Foarte repede m-a întrebat cine știe să șuteze... Îi ziceam: „Aia, aia, aia.” Și îmi zicea: „Pe asta o pui acolo, pe asta o pui acolo.” Imediat se prindea, e altceva când știi. Mi se pare că a și venit la un meci, imediat își dă seama că are deja ochiul format, cine trebuie să stea unde și așa. Nu prea s-a băgat foarte mult, dar când vedea ceva care trebuia spus, îmi spunea imediat și făceam.

El nu a ales partea asta după ce s-a lăsat de fotbal. Nu a fost atras de cariera asta de antrenor.

Dar cred că i-ar fi plăcut.

Crezi? Îl simți? Că el zice că nu...

Eu știu că zice „nu”, dar cred că i-ar fi plăcut, așa, puțin. Orice jucător se pricepe, dar el are și simțul ăla puțin mai dezvoltat. Vede imediat, simte imediat, își dă seama. Chiar cred că i-ar fi prins bine, dar așa poate trăiește prin mine chestia asta acum.

Tu cum erai? Dreptace, stângace?

Dreptace. Nu prea eram cu stângul, cam deloc, dar l-am dezvoltat. Trebuia să dau și cu stângul, pase măcar.

Te-ai uitat la golurile lui? Care ți se pare cel mai...?

Mi-a plăcut ăla contra Columbiei la Campionatul Mondial. Ăla a fost super, super frumos, dar, sincer, pe mine mă fascina cum pleca spre minge, nu neapărat golul în sine. Pentru că el era atacant, asta trebuia să facă. Dacă nu făcea asta, nu-și făcea treaba. Dar felul în care apuca mingea, cum o vedea că vine, cum vedea meciul...

Eu tot timpul la jucători la asta mă uit prima dată: nu cum dai pasa sau golul, ci la cum te poziționezi în teren, cum vezi terenul, cum simți meciul. Asta cred că face diferența între un jucător bun, sau o jucătoare bună, și unul, sau o fată, foarte bună.

Milana Ilie recunoaște că și-a studiat tatăl, membru al Generației de Aur

Deci, practic, tu l-ai studiat puțin.

Mă uitam așa la faze. Le-am dat și la fete să se uite. Lui nici nu i-am zis: „Uitați, așa trebuie să faceți.” Le-am dat niște videoclipuri. Trebuie să și simți. Degeaba dai bine în minge dacă nu simți când să pleci sau când să-ți faci faza.

Spune-mi un fotbalist care îți place.

Stai să mă gândesc. Acum m-am uitat la mai multe meciuri. Am fost acum la meciul cu Liverpool și PSG. Mie îmi place oricum Van Dijk foarte mult. Nici nu știu, sincer, așa un jucător. Acum îl urmăresc foarte mult pe Lamine Yamal. E în vogă foarte mult pentru că e foarte tare băiatul, are 17 ani și e altceva. Dar nu am... mă mai gândesc.

Multe fete erau cu Messi...

Pe Messi oricum nici nu-l mai pun (n.r. râde). Logic, e super tare, pentru că e un jucător complet: de la mentalitate, la viața personală, la ritualuri, la meci. Ca să fii un jucător bun, trebuie să le ai pe toate, și el e altceva...

Tu ai jucat cu nr. 11, nu? La fel ca tatăl tău.

Nu, cu 7. Pentru că în clasa a 6-a eu eram cea mai mică din echipă și nu aveam prioritate să-mi aleg numărul. Și antrenorul meu știa că probabil îmi doresc 11, dar mi-a zis pe față: „Nu pot să-ți dau 11, pentru că e cea din clasa a 8-a, sau nu mai știu ce clasă era, care are numărul ăsta.”

Și am rămas cu 7. Mi s-a dat 7 și nu l-am mai schimbat după, pentru că mi se pare că mi s-a potrivit mai mult. Chiar a fost o alegere foarte bună, a rămas numărul meu norocos.

Te-ai gândit să-ți faci o academie de fotbal de fete?

Da, asta chiar vreau, dar nu acum. Să mă mai eliberez puțin, dar îmi doresc foarte mult, pentru că e cerere și chiar cred că ar merge foarte bine și le-ar face fericite.

Erau vreo 20 de fete care au venit să joace. Foarte micuțe, nici nu aveau echipamente, dar erau foarte fericite. Ele chiar voiau să joace și nu aveau posibilități. Nu aveau unde să se antreneze, nici nu aveau echipamente, dar voiau să joace.

Academia va fi în București? Sau nu te-ai gândit?

Nu știu încă. Cred că da, dar am foarte multe idei și sper că o să pot să le fac pe toate. Îmi doresc treaba asta, probabil și cu ajutorul lui tata. Sigur s-ar băga într-o chestie de genul. Chiar ar merge, ar fi o idee foarte bună.

El te susține, bănuiesc, în toate ideile.

Da. Nici nu cred că mă bagă foarte mult în seamă, că mă vede că sunt așa... fac și aia, fac și aia, dar mă susține. Tot timpul îi spun.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!