lucescu 80 Costin Ștucan, despre idolul copilăriei sale: "Mi-a zis: Tu nici măcar n-ai fost dinamovist. Ai scris așa ca să pară credibil articolul"

“Alo. Costin?! Sunt Mircea Lucescu și te-am sunat pentru că ai spus niște neadevăruri mari în articolul tău. De fapt, cred că nici măcar nu ai fost dinamovist. Ai scris așa ca să pară mai credibil articolul ăsta în care sunt numai minciuni”.

Cu câteva ore înainte, Gazeta publicase un articol cu titlul “Lucescu, idolul meu cu două fețe” în care, din mai multe mărturii, autorul acestor rânduri a încercat să pună într-o lumină mai apropiată de adevăr interminabila controversă - evident subiectivă - dintre Mircea Lucescu și rivalii săi de la Steaua.

A urmat un apel lung de peste o oră în care - la început ostil, apoi tot mai aprins și mai pătruns de dezbatere - Lucescu a reluat argumentele lui: Steaua a obținut dominația totală din anii 1985-1989 cu ajutorul intervențiilor și presiunilor făcute de Valentin, fiul cel mare al lui Nicolae Ceaușescu.

“Câți ani aveai atunci? Erai prea mic ca să înțelegi vremurile alea”, a fost argumentul care s-a vrut a stabili definitiv adevărul.

Adevărul lui Lucescu.

Azi, când idolul din copilărie împlinește 80 de ani, lăsăm pentru o zi metodele neortodoxe prin care Steaua și Dinamo au încercat să se sugrume reciproc în ultimii ani ai comunismului în România și vorbim despre începuturi.

Pentru mulți români, adevărata dimensiune a antrenorului Lucescu e încă un tabu de care astăzi, de ziua lui, nu ne atingem.

“Acasă o duceam greu. Mama făcea cu dificultate față lipsurilor în care o lăsase boala tatei. N-aveam decât două perechi de teniși pentru toți patru băieții, pe care în sezoanele friguroase le încălțam cu rândul. Fericirea noastră era deplină numai odată cu sosirea primăverii, când pământul zvântat și călduț ne îmbia să ieșim afară în picioarele goale. Rămâneam așa până aproape de începutul ploilor de toamnă, când frigul și bruma ne goneau din nou în casă, la adăpost”.

Aceste rânduri sunt scrise chiar de Mircea Lucescu în cartea autobiografică “Mirajul gazonului” apărută în 1981 la editura Junimea din Iași.

La 8 ani, actualul selecționer lucra ca zilier în vacanțele de vară în incinta Spitalului 9 din Berceni pentru a-și ajuta familia strâmtorată. Spre deosebire de frații săi, citea și era preocupat de lumea care îl înconjura.

Împins din spate de o ambiție uriașă, Lucescu a consumat fotbalul cu o pasiune remarcabilă. Iar prima experiență legată de fotbal i-a mai dat un imbold puternic care a produs combustia din spatele unei cariere imense.

Povestește Lucescu.

“Visul copilăriei mele fusese să devin stelist. Rămăsesem cu gândul la pasele lui Onisie, la centrările lui Tătaru, la loviturile de cap ale lui Constantin, din primul mare meci al vieții mele: Steaua - Vorwarts Berlin în 1957. M-am prezentat la o selecție pe fostul teren al CCA, din bulevardul Ilie Pintilie, dar am fost respins. Fusese o selecție care n-a ținut seamă de pasiunea mea pentru fotbal. Văzându-mă mic și slăbuț, Romeo Catană, responsabilul de atunci al copiilor steliști, m-a așezat în poartă. Din nefericire pentru mine, echipa în care evoluam era mai bună, domina categoric, iar eu n-am avut posibilitatea nici măcar să pot arăta că știu să așez o minge pentru degajare, pe colțul de 6 metri. Și astfel am fost refuzat.

Voi ține minte această umilire, fără însă a putea renunța la simpatia mea pentru CCA, mai târziu Steaua. Peste ani, faimoasele meciuri derby Dinamo - Steaua mi-au oferit prilejul revanșei. De fiecare dată, involuntar, îmi aduceam aminte de gestul lui nea Romeo, făcându-mi semn să ies din cercul celor aleși.

De Dinamo nici nu voiam să aud. Îmi amintesc că nu-mi plăcea jocul lor dur din perioada aia, motiv pentru care nu-i simpatizam. Cum putea să fie altfel când inima mea bătea pentru CCA?

Și totuși, șansa mea, marea mea șansă, a fost Dinamo”.

Marea șansă a carierei lui Lucescu a fost Dinamo, dar rotițele au fost puse în mișcare de dorința extraordinară de a reuși în viață și de a-și depăși condiția.

Într-un mediu competitiv și în același timp alterat moral - dovezi sunt cu sutele - cum era fotbalul românesc, Lucescu a găsit puterea de a se adapta și de a urca scara socială fără a mai privi în urmă.

Iar contribuția sa autentică la progresul fotbalului românesc nu poate fi ignorată, în ciuda discuțiilor nesfârșite despre metodele lui de lucru.

Calificarea la Euro 1984 după o absență lungă de la turneele finale, promovarea lui Hagi la națională, încrederea dată unei generații de tineri la Dinamo, club care în ultimele secunde ale comunismului ajunsese să pună la pământ o echipă stelară a Armatei, toate astea sunt meritul lui Lucescu, idolul care a trăit o carieră în două dimensiuni.

La mulți ani, Mircea Lucescu! Să fiți sănătos 1000 de ani!

PS - Nu e pic de ironie și de răutate în rândurile astea deși așa ar putea părea. E doar încercarea unui fan dinamovist realist și conștient de culisele fotbalului de a-l omagia pe un om la care a ținut enorm în copilărie

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google