special “Nea Martin”, de la hamal în gară la campion olimpic. Cristian Munteanu îți spune aventura soțului Mioarei Velicu, ajuns din Făurei la aurul din Munchen

Viața în România de după cel de-al doilea răzoi mondial a fost una care ar provoca fiori pe șira spinării și celor mai obișnuiți cu greul dintre noi.

Frank O’Brien, corespondent Associated Press, care a călătorit prin țara noastră în 1946, descria situația țării noastre în cuvinte sumbre. “Uniunea Sovietică s-a năpustit asupra bogățiilor României ca un om lihnit de foame asupra unei mese de banchet”, scria jurnalistul.

Martinescu a fost descoperit într-o gară

Slujbele erau și ele destul de greu de obținut, chiar și la aproape 20 de ani după terminarea celei de-a doua mari conflagrații mondiale. În orașele care erau nodurile feroviare sau maritime, hamalii erau la mare căutare. Nu făceau mulți bani, dar era un venit sigur. Panait Istrati, probabil cel mai subestimat scriitor român al tuturor timpurilor, fusese și el hamal în portul Brăilei.

Ștefan Babin, nea Fănică, plecase într-o incursiune prin Galați, Brăila, Tulcea, pentru a găsi material uman din care să făurească noi campioni de lupte. Nu-i mersese bine pe nicăieri. Deși sportul era una dintre cele mai sigure fugi din fața sărăciei, cine mai avea timp de el? Bogații nu aflaseră ce-i foamea, iar celor amărâți le giorțăiau intestinele, la micul dejun, prânz și cină, de îți puteai potrivi ceasul după ele.

Nea Fănică era în gara la Faurei. Scotocise orașul, ca un ginere lada de zestre a alesei, dar nimic. Era în compartiment, resemnat, când, la altă linie, în depărtare, a văzut o siluetă. Omul ridica ceva pe umeri, le dădea colegilor din vagon, apoi lua altă povară, hop cu ea în vagon, și tot așa.

Antrenor de lupte, Ștefan Babin privea încremenit la demonstrația hamalului. Geamul din fața sa se aburise, pentru că Nea Fănică se apropiase de el încercând să-și dea seama cam cât cântăreau hârdaiele. Șuierul locomotivei îl trezi, își înșfăcă pălăria, îl ocoli milimetric pe sacagiu și sări din vagon.

Pe măsură ce se apropia de scenă, Nea Fănică strângea și mai tare pălăria în mâini. Hamalul măsura la vreo 1,85 metri și cântărea aproape de 90 de kilograme. Butoaiele aproape că țopăiau în brațele sale, ca niște copii veseli duși pe umeri de tatăl lor. Trenul luneca ușor din gara Faurei, ca un urs ce iese din bârlog după hibernare. Așa începe povestea lui Nicolae Martinescu.

Anul în care-l descoperă Ștefan Babin este 1960, când Nicolae avea 20 de ierni trecute cu bine. Destul de târziu pentru a te apuca de un sport, nu? Tânărul Martinescu, însă, se antrenase, fără știrea sau voia lui, de mulți ani pentru lupte. Brațele, picioarele, umerii, gâtul său erau la fel de puternice ca ale unui sportiv ce se pregătea în sală.

A dominat peisajul românesc al luptelor greco-romane

Nea Fănică l-a dus la Galați și l-a aruncat aproape imediat într-un concurs, după ce a deprins tainele și regulile luptelor greco-romane. Sugestiv intitulată Cupa Recoltei, competiția nu și-a păstrat nicăieri numele câștigătorului. Cert este că Nicolae Martinescu a fost legitimat la clubul Dunărea Galați. Adio zile în gară! Tânărul avea, acum, bilet spre nemurire. Rămânea doar să-l composteze.

Un an mai târziu, Martinescu cucerea primul său titlu e campion național, la categoria 97 de kilograme. Învinsese sportivi cu o experiență uriașă comparată cu a lui. Însă niciunul dintre aceștia nu știam cum e să te trezești la patru dimineața ca să mergi în gară, cu speranța că vei mânca în ziua respectivă.

Cum se întâmpla foarte des în acele vremuri, cluburile mari din București luau tot ce era mai bun de prin țară. Așa că și tânărul luptător a ajuns la Dinamo. Aici a stat până la sfârșitul carierei, în 1978.

Ascensiunea internațională a lui Martinescu a început în 1963. La Campionatul Mondial din acel an, luptătorul român a câștigat medalia de argint. În finală l-a bătut rusul Rostom Abashidze, cel care luase aurul și la edițiile din 1958 și 1962. Vine și primul aur, în 1966, însă la Campionatul European. În finală, românul se luptă cu un alt rus, Alexei Karmatski.

În 1966 și 1967, sportivul român își mai adaugă două medali mondiale în palmares, ambele de bronz, la CM. Martinescu era deja un nume mare în lumea luptelor greco-romane. Așa că, la ediția din 1968 a Jocurilor Olimpice din Mexic, regimul se aștepta ca el să fie unul dintre cei care să obțină medalie la cea mai urmărită competiție sportivă a planetei. Mai ales că, în ’64, încheiase JO pe locul patru.

Iar Nicolae reușește asta, să urce pe podium. Nu acolo unde își dorea, adică pe locul rezervat medaliaților cu aur, ci pe poziția a treia. Dar era un început. În ’64, de exemplu, nu luase medalie.

Una dintre problemele lui Martinescu era și faptul că, pe plan intern, nu prea avea adversari de valoarea sa. Astfel, când se lupta cu rușii, maghiarii sau bulgarii acelor vremuri întâmpina o rezistență mult mai mare din partea acestora.

Preambulul aurului de la Jocurile Olimpice

După titlul mondial din 1963, urmează două medalii de bronz, în ’66 și ’67. În 1970 trece la categoria super grea, 100 de kilograme, dar nu scapă de poziția a treia a podiumului. Se întoarce la +97. În 1971, Martinescu joacă cu titlul aproape de casă, la Sofia, în compania lui Pelle Svensson. Pierde în fața suedezului, unul dintre cei mai mari luptători de greco-romane ai acelor vremuri. În ’74, se apropie din nou de aur, dar este învins în semifinale. Ia, totuși, bronzul competiției.

Cea mai mare performanță din cariera lui Nicolae Martinescu vine la Jocurile Olimpice de la Munchen, din 1972. Sportivul român a intrat pe salteaua de concurs, în primul meci, alături de japonezul Makoto Saito. Martinescu l-a învins fără drept de apel, prin superioritate tehnică, pe adversarul său. În runda a doua, adversarul său nu s-a prezentat.

Finala a fost dramatică. Îmi aduc aminte că ieșise campion olimpic, la 48 de kilograme, Gheorghe Berceanu. Urmam eu să cuceresc, pentru România, titlul olimpic. Mi-a și zis Berceanu: <Nea Martine, te rog eu frumos să faci tot posibilul ca să ieși și matale campion olimpic>. Nu mă gândeam că pot câștiga. Dar am simțit că sunt mai proaspăt în lupta crâncenă pe care am avut-o cu rusul Nicolae Martinescu, campion olimpic 1972, pentru Radio România Actualități

Runda a treia i-a adus și primul meci cu adevărat puternic. Oponentul său era bulgarul Hristo Ignatov, care avea să termine Jocurile Olimpice pe poziția a patra a clasamentului general. Martinescu s-a impus la puncte.

Albrecht Fredi, viitor vicecampion mondial în 1975, avea să fie următorul adversar pentru român. Din nou, la capătul altui meci disputat, Nicolae se impunea la puncte. Ultimii patru luptători rămași în lupta pentru medaliile olimpice erau maghiarul Ferenc Kiss, rusul Nikolai Yakovenko, bulgarul Hristo Ignatov și Martinescu.

Kiss era un inamic vechi al lui “nea Martin”. Se întâlniseră de câteva ori, și la Europene, și la Mondiale, iar victoriile fuseseră împărțite. Cu el avea să dea piept Nicolae. Partida a fost una la discreția ungurului, care a și câștigat-o la puncte. Dar, conform punctajului adunat de-a lungul competiției, tot românul s-a calificat în finală. El adunase 5.5 puncte de penalizare, față de cele 6.5 ale maghiarului.

Mi-a fost antrenor și coleg, la Dinamo. Era foarte sever, dar lucra foarte bine cu sportivii. Era corect. Am avut rezultate bune cu dumnealui. Am luat mai multe titluri de campion național (n.r. - zece). Un antrenor foarte muncitor. Ajuta pe toată lumea Nicolae Zamfir, vicecampion mondial și olimpic

În finală se calificase și Nikolai Yakovenko, neînvins în competiție. Acesta, desigur, pornea cu prima șansă. Învinsese patru din cei cinci adversari prin procedee decisive. Rusul era dublu campion mondial, campion european și vicecampion olimpic.

Nea Martin, călit în gara din Făurei, acolo unde Ștefan Babin, fost bucătar, cu vocația omului ce miroase talentul, avea să-l învingă fără drept de apel pe Yakovenko. Așa de mare a fost bucuria lui Martinescu după triumful de la JO ’72, încât... dar mai bine să ne spună regretatul Gabriel Berceanu, campion olimpic 1972.

”La Jocurile Olimpice de la Munchen eu am luat aur înaintea lui și apoi l-am încurajat de pe margine. După ce l-a învins pe sovietic și a ieșit de pe saltea, mi-a zis: <Ia-mă în brațe și aruncă-mă în aer!>. Eu aveam 48 de kilograme, el 100. Cum să-l pot ridica de la pământ?”

Poate că Nea Martin nu avea nevoie decât de un mic imbold ca să se ridice de la pământ. Și, probabil, se simțea la fel de ușor, după o astfel de performanță, ca butoaiele pe care le urca în trenurile din Făurei.

Ieșit din comă, a spus: "Mă doare piciorul"

Nicolae Martinescu a fost căsătorit cu îndrăgita interpretă de muzică populară Mioara Velicu. Dragostea lor, conform spuselor soției, a fost una curată, dar și aspră. Nea Martin nu era omul care să ierte. Și nici nu voia să fie iertat, așa că nu greșea serios.

În 1996, în zilele de Crăciun, când se afla în casa Mioarei Velicu, Nea Martin a suferit o intoxicație cu monoxid de carbon. După zece ani, fosta solistă a avut puterea de a povesti ce s-a petrecut. “Aveam o sobă de teracotă, dar care mai scotea fum. Iar eu am zis că nu-mi place să dorm în camera aceea. Nicule, hai să ne culcăm în alta. Iar el nu, pentru că îi plăcea să doarmă în răcoare. Altfel eram amândoi. De dimineață, când m-am dus să-l trezesc ca să tăiem porcul, el era în comă.”

Oamenii s-au repezit cu trupul lui Nicolae la Tecuci, la spital. Doctorița de gardă a stat o noapte alături de fostul sportiv, încercând diverse metode de a-l scoate din comă. Dimineață, omul care îndura gerul de patru dimineața în gara din Făurei, s-a trezit.

A zis: <mă doare piciorul>. Patul era prea mic pentru statura lui, iar în bara de la acesta stătuse sprijinită talpa lui Mioara Velicu, interpretă de muzică populară, pentru Laivu lu’ Enache

Nea Martin scăpase. Dar sănătatea lui era una precară. Avea două cheaguri pe aortă care nu putea fi dizolvate. În mod normal, mai ales după accidentul cu monoxid de carbon, trebuia să se odihnească mai mult.

Însă cine avea astfel de așteptări de la Nicolae Martinescu probabil că nu-l cunoștea prea bine. Visul său era să ridice o casă la Vișani. Iar nea Martin era un om obișnuit să-și îndeplinească visele, nu doar să le aibă.

M-am dus cu analizele la doctorul Țintoiu. A vrut să-l vadă. El nu voia să meargă. Apoi ne-a zis medicul că, dacă venea cu doi ani mai devreme, ar fi trăit și astăzi. Cheagurile de sânge s-au îngroșat Mioara Velicu, interpretă de muzică populară

Nicolae Martinescu a murit pe 1 aprilie 2013. Hamalul din gara Făurei a fost campionul lumii, în luptă dreaptă. Câți dintre noi se pot lăuda cu asta?

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google