Rapid, echipa sufletului boem. Povestea clubului care va aniversa, pe 25 iunie 2023, 100 de ani de la înființare

Nu se știe exact de ce o mână de muncitori ai Atelierelor Grivița, printre care erau și Teofil Copaci, Geza Ginzer, Grigore Grigoriu, Tudor Petre, a simțit nevoia să creeze un club de fotbal. Dar, pentru că știm că e vorba despre Rapid, putem presupune că starea de grație a venit din nevoia de a crea ceva mai mare decât ei, pentru care să lupte, care să-i unească. Și mai putem presupune că șoapta care le oferise ideea venise de la roțile locomotivelor și vagoanelor la care meștereau. Bazele Asociației se puseseră pe 11 iunie, dar pe 25 s-a făcut prima ședință oficială.

Teofil Copaci, maistrul Atelierelor, omul care avea grijă de oamenii de la Grivița, care le ducea necazurile la conducere, și se întorcea uneori cu bucurii, care își găsea claritatea cu ei, la un șpriț după meci, a fost ales Președinte. Și, cum orice echipă de fotbal trebuie să aibă un căpitan, el s-a numit Grigore Grigoriu. Strungarul, fotbalist în timpul liber la Venus, a acceptat onoarea de a conduce formația nou înființată. Așa că, din Atelierele Grivița, plus Rampa Militari, plus Excelsior, echipe de cartier, egal Love C.F.R.

Vișiniul devine, din culoare, o declarație de solidaritate

Câteva zile mai târziu după ședința din 25 iunie 1923, mai mulți puști puteau fi văzuți mergând în pas alergător spre casa lui Grigore Grigoriu. Să fi fost dimineață, când ziua dă plapuma nopții deoparte, când muncitorii se trezeau în mahalele Bucureștiului, mulți dintre ei blestemând soarta, noua zi de muncă, șefii sau lipsa unei bucăți de pâine. Cei de la Atelierele Grivița erau, însă, fericiți. Pentru că puștii purtau pe umeri material pentru noile tricouri în care fotbaliștii Asociației culturală și sportivă C.F.R. aveau să joace.

În casa căpitanului Grigoriu, țăcănitul mașinilor de cusut s-a înfrățit, pentru câteva ore, cu ritmul roților de tren. Pentru că, mai presus de toate, Rapid a fost întotdeauna despre frăție.

Acum, că tricourile vișinii erau gata, lipseau ghetele de fotbal. Tot Grigoriu a rezolvat și asta. A mers la un cavaf, vechii pantofari, și i-a cerut acestuia să recondiționeze încălțămintea veche pe care o adunase de la foștii colegi de la Venus. De plătit, a plătit în valuta forte. I-a promis cavafului că va putea intra fără bilet la meciurile echipei.

Vine și Veselia în istoria Rapidului

Meciurile le jucau la baza sportivă a Ministerului Muncii, de pe strada Veseliei, nume potrivit pentru starea de spirit care cuprinsese Atelierele Grivița.

Cu echipamentul asigurat, secretarul clubului, inginer de meserie, nea Aurel Fotiade, a dat fuga ca să înscrie echipa în campionatul districtual al Bucureștiului. Efervescența romantică din jurul clubului s-a transformat repede în apa plată a realități. Pe 25 ianuarie 1925, echipa a fost exclusă pentru neprezentare la meciuri. Grigoriu plecase la Juventus București, iar clubul nu putea strânge întotdeauna 11 jucători. Mai mult, nici tricouri nu se găseau întotdeauna.

CFR ajunge în Divizia Națională de fotbal

Asociația culturală și sportivă C.F.R. și-a schimbat numele, avea să o facă de zece ori pe parcursul existenței sale, în CFR București și avea să se schimbe și norocul. În 1932, echipa a reușit promovarea în Divizia Națională, cea mai înaltă scenă a fotbalului românesc. Campionatul l-a terminat la doar trei puncte de Ripensia Timișoara, clubul care avea să câștige titlul de campioană.

Anul următor a fost despre cu totul altceva decât despre fotbal. Muncitorii feroviari de la Atelierele Grivița, care aveau salariul diminuat cu 25% din cauza Marii Depresiuni mondiale, și-a terminat porțiile de răbdare și au ieșit în stradă pentru a protesta. Statul a reacționat prin jandarmi, iar în ciocnirile iscate au murit șapte oameni, printre care și Vasile Roaită.

Frământările care au ajutat la nașterea Rapidului

Anii care au urmat sunt tulburi pentru echipa născută din șoaptele pe care le scoteau locomotivele și vagoanele Atelierelor Grivița. Între 1936 și 1944 echipa s-a numit ca acum, Rapid. În 1939, stadionul Giulești este inaugurat, iar echipă de fotbal are, în sfârșit, o arenă proprie. Era creat după modelul "potcoavei" stadionului celor de la Arsenal Londra.

Prima performanță internațională a clubului este ajungerea în finala Cupei Europei Centrale, precursoarea cunoscutei Ligi ale Campionilor, în 1940. Din păcate, din cauza războiului, finala cu Ferencvaros nu s-a mai disputat.

După al doilea război mondial, din 1950, când și formatul competițional a fost schimbat, Rapid este redenumit, pentru opt ani, Locomotiva București. Echipa retrogradează, în 1951 și 1954. Venirea la putere a comuniștilor, în 1947, a făcut și mai dificilă existența clubului. Dar, asemeni oricărei revoluții, visul vișiniu a devenit și mai puternic, chiar dacă doar mocnit.

În vara lui 1958, Locomotiva București redevine Rapid București. Iar în 1967 se întâmplă inevitabilul. Rapid, după suferințe care au destrămat alte echipe, după greutăți care au aplecat de umeri alte cluburi, câștigă primul titlu de campioană. Rapid, echipa fondată de muncitorii Atelierelor Grivița, devenită între timp locomotiva visurilor celor care voiau să evadeze din realitate.

1967, anul primului titlu de campioni din istorie

Legenda spune că una dintre primele poezii din Giulești a sunat așa: Rică Răducanu, Dan Coe, Culae Lupescu, Greavu, Motroc, Bebe Năsturescu, Jamaischi, Dinu-Buric, Codreanu, Nae Georgescu, Kraus, Sandu Neagu, Puiu Ionescu, Nichi Dumitriu.

Cu lotul acesta, plus antrenorii Valentin Stănescu și Victor Stănculescu, a început și Rapid sezonul 1967. Început e un mod de a spune, pentru că, după patru etape, era ca și sfârșit. Trei egaluri și o înfrângere era bilanțul giuleștenilor. Însă în etapa a cincea, vișinii fac scor cu Poli Iași, 8-1.

“În ultimele cinci minute de la Ploiești îmi venea să îi strig lui nea Tinel (n.r. - antrenorul Valentin Stănescu) să mă schimbe. Până atunci nu am avut nici o emoție, dar din clipa aceea am început să simt că mi se taie picioarele” Rică Răducanu, fost portar Rapid

Turul campionatului s-a terminat decent pentru rapidiști, care aveau șase victorii, trei egaluri și patru înfrângeri. După trei sezoane în care ocupaseră locul secund, suporterii vișinii erau deja resemnați. Mai ales că plecase și Oblemenco, ca să devină idol la Craiova, supărat pentru că nu juca în fața lui Puiu Ionescu și Nichi Dumitriu.

Dar Valentin și Victor, Stănescu și Stănculescu, antrenorii, știau că este doar o problemă de omogenitate. Așa că au făcut un cantonament în care băieții să devină din colegi, frați.

Returul a fost un basm, așa cum este aproape întreaga istorie a Rapidului. Victorii cu Dinamo, cu Universitatea Craiova, egal cu Steaua. Așa că, având 6 victorii, 4 egaluri și doar o înfrângere, Rapid ocupa prima poziție cu doar două etape înainte de final.

Ahoe! Pentru faima lui Dan Coe!

Pe 6 iunie 1967, într-un meci decisiv pentru titlul de campioană, Rapid a jucat în Giulești cu Poli Timișoara. Vișiniilor le trebuia o victorie pentru a-și menține avansul în fața celor de la Dinamo. Cel care i-a făcut pe suporteri să se așeze un pic pe scaune, mai liniștiți, a fost Nichi Dumitriu, care a marcat în minutul 24. Puiu Ionescu a calmat, la figurat, pentru că la propriu erupea, Giuleștiul, cu golul său din minutul 80.

Rapid era lider înainte de ultima etapă, cu două puncte avans față de Dinamo. Dacă ar fi pierdut la Ploiești, cu Petrolul, iar roș-albii ar fi câștigat acasă, cu UTA Arad, ar fi fost egalați la puncte. Golaverajul le era favorabil vișiniilor, +18 față de +15 pentru dinamoviști. Iar Petrolul era campioana en titre, așa că meciul se anunța extrem de dificil.

”În stadion (n.r. – la Ploiești) am avut loc de onoare. Jos, pe iarbă! Când s-a terminat meciul, zbieram ca nebuna, dădeam cu bastonul în Dumnezeu” Ioana Radu, cântăreață de romanțe și rapidistă

Puhoi de lume a luat drumul Ploieștului. Cu trenul, cu mașinile, cu autobuzele. Suporterii rapidiști plecați dis-de-dimineață au așteptat cu orele partida. Ploieștenii nu fuseseră atât de mulți pe străzi nici când luaseră ei titlul de campioni.

Meciul a fost unul extrem de tensionat. Rapidiștii nu au riscat, dorindu-și egalul care să le ofere punctul izbăvitor. Și l-au obținut. 0-0 la Ploiești, iar vișiniul a fost cea mai frumoasă culoare a anului în România. Mai ales că nici Dinamo nu învinsese UTA.

“La înapoiere, pe șosea, am întâlnit un tânăr care ne-a făcut semn să-l luăm în mașină. Am oprit și l-am luat. Când a coborât s-a scuzat că n-are bani, dar a scos din portofel un petic de pânză vișinie, l-a rupt cu dinții și ne-a dat jumătate din el. Era o bucată din tricoul lui Nichi Dumitriu” Ion Băieșu, scriitor și rapidist

Așa de mare a fost bucuria, că mulți fani ai Rapidului au făcut cale întoarsă, în București, pe jos. Ce mai înseamnă 62 de kilometri într-o viață de om, atunci când știi că, probabil, niciodată nu vei mai fi la fel de fericit. Pentru că, poate, acesta e șarmul Rapidului. Să te facă, o dată în viață, atât de fericit, încât, cu trenul sau pe jos, să nu mai conteze destinația. Ea va fi, inexplicabil pentru ceilalți, întotdeauna vișinie.

“La întoarcere, la porțile stadionului, sute de giuleșteni cu făclii în mână dansau Zorba Grecul. Clopote, și chitare, și trompete, înaintând spre gară, un spectacol care a început la Ploiești și continuă la București” Fănuș Neagu, scriitor și rapidist

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google