exclusiv Incredibila poveste a lui Marin Dan, campionul mondial care a asistat la uciderea sportivilor israelieni la JO Munchen 1972: ”Am jucat biliard cu ei și apoi au fost căsăpiți”

Într-una dintre foarte rarele apariții, fostul handbalist Marin Dan vorbește într-un interviu acordat în exclusivitate pentru iAMsport.ro despre copilăria trăită pe străzile Bucureștiului anilor ’50, despre primii pași făcuți în sport, dar și și despre modul în care a ajuns la handbal. De asemenea, fostul campion mondial povestește și meciurile cu campionii mondiali din 1961 și 1964 care se antrenau în curtea liceului Caragiale din Capitală și unde îi provoca pe jucători în meciuri de handbal, iar printre colegii lui de școală se numărau Cornel Oțelea, Valentin Samungi, Gheorghe Goran, Gheorghe Gruia Marinescu sau Adrian Cosma, cu toții campioni mondiali sau medaliați olimpici.

După retragerea din activitatea sportivă, Marin Dan a lucrat în serviciul de contrainformații, iar în perioada mișcărilor sociale din decembrie 1989 a fost bătut pe stradă și dus la sediul Televiziunii Române, unde a fost prezentat drept ”terorist”. Potrivit declarațiilor sale pe care le regăsiți într-un interviu publicat de colegii de la iAMnews.ro, Marin Dan povestește tentativele de asasinat din acea zi de 23 decembrie 1989, dar și alte detalii interesante despre evenimentele de atunci.

În cadrul interviului de mai jos, Marin Dan face o retrospectivă a culiselor handbalului românesc de elită: selecțiile dure, competiția uriașă pentru un loc în lotul național, cantonamentele istovitoare și presiunea enormă pusă pe sportivi într-un sistem în care performanța sportivă devenea, inevitabil, instrument politic, dar și evenimentele tragice de la Munchen 1972, care au afectat delegația israeliană.

El vorbește fără ocolișuri și despre relația dintre sport și Securitate, despre tentative de recrutare, despre presiuni exercitate asupra familiei, care a fost amenințată cu mutarea în nordul țării dacă nu renunța la intenția de a pleca de la Dinamo și despre traseul său ulterior în contraspionaj.

Marin Dan: ”Colegii mei de școală erau Oțelea, Samungi sau Gruia Marinescu”

Cum v-ați apucat de sport?

Marin Dan: Sportul l-am făcut întâi pe stradă, cu copiii de aceeași vârstă cu mine, jucam fotbal pe stradă. Pe vremea aceea, eu stăteam pe lângă parcul Dorobanți, pe o stradă celebră, Andrei Mureșanu, unde stăteau foarte multe personalități din artă și cultură.

Jucam pe stradă, pentru că pe vremea aia, la mijlocul anilor 50, trecea o mașină la jumătate de oră și aveam timp să ne retragem când venea mașina de la colțul străzii. Jucam fotbal cu alte străzi, făceam meciuri între copii.

Apoi, în jurul vârstei de 10 ani, Dinamo fiind aproape, mă descurcam să merg până acolo cu tramvaiul 5.

Prima oară m-am dus la fotbal. Era un antrenor, nea Fane Stănculescu, un om absolut deosebit. M-am dus câteva luni la fotbal, dar nu eram foarte înalt, însă m-a băgat în poartă.

Dar la handbal cum ați ajuns?

Echipa națională de handbal a României, asta cred că era prin 1960, juca pe bitum meciurile, iar porți de handbal și teren de bitum avea Liceul Caragiale. Echipa națională venea și se antrena acolo. Se dezbrăca la o sală din incinta Liceului 35, care era singurul cu specialitate de sport, unde e școala 45 Titu Maiorescu, și făcea foarte multe antrenamente acolo, unul sau două pe zi.

Am căscat gura pe acolo, le mai dădam mingile când trăgeau la poartă. Aveau condiții bune de și după antrenament. Ne-am dus la un profesor excepțional, profesorul Camil Morțun, era un dascăl, nu doar un profesor, vorbea cu tine. Era mare pasionat de rugby, atletism și acum, venind echipa națională peste el, am făcut o echipă de handbal cu jucătorii din Caragiale, iar la un moment dat am convocat echipa națională. Acolo jucau Oțelea, Samungi, Gorun, Marinescu, Cosma, eu și un portar, Stănescu. Eram cel puțin șapte inși care am fi putut forma o echipă care să joace cu echipa națională.

A, asta era echipa dumneavoastră de la Caragiale, nu echipa națională.

Da.

Ați prins toate cele patru generații uriașe ale handbalului românesc. Cât de greu era să prinzi lotul național?

Eram la Dinamo, un antrenor mi-a văzut detenta, șutul puternic și m-a selecționat. La 11 ani am fost legitimat la Dinamo, la handbal, și am rămas timp de 17 ani.

Noi am căzut foarte mult în sport, în multe discipline. Noroc că mai apare câte un luceafăr precum Popovici sau cum a fost Halep. Nu vă dați seama de bucuria acestui popor, care vrea să demonstreze că nu suntem nimeni, așa cum încearcă unii să ne facă. Noi când ne duceam la Paris eram primiți incredibil. În Germania, se băteau firmele de echipament sportiv să ne îmbrace, să ne fotografieze și să ne dăruiască echipament sportiv, adidas, Puma, Hummel. Noi le primeam în semn de prețuire. Noi eram mulțumiți că ne dădeau un trening care nu era al nostru, ci al federației.

Ratarea medaliei de aur de la Munchen 1972 l-a supărat pe Ceaușescu

Cum a fost ediția din 1972 a Jocurilor Olimpice? România era principala favorită la câștigarea titlului.

Acum, după atâția ani, îmi aduc foarte bine, chiar dacă au trecut atâția ani. Au fost mai multe întâmplări acolo. Sigur că eram favoriți, câștigasem ultimul campionat mondial de la Paris. Eu vorbesc de cum ne-am pregătit pentru Jocurile Olimpice. Veneam cu o firmă, cu niște rezultate, eram campionii mondiali de la Paris. S-a făcut un program, bănuiesc, s-a băgat și politicul, asta aveam să o aflăm mai târziu, pentru că Ceaușescu i-a chemat pe șefii sportului de la vremea respectivă și le-a spus, când au fost întrebați ce medalii se așteaptă și unde, handbalul a fost pus la medalia de aur.

Ceaușescu a înțeles că asta a fost o promisiune, că România va câștiga aurul. Pierdem finala pentru calificarea în finală, cu iugoslavii, care erau nașii noștri.

Și România era nașul URSS-ului, iar URSS bătea Iugoslavia tot timpul.

Nu numai la ruși, mai la toți. Pe vremea mea era o singură țară care avea palmares cu noi și asta era Iugoslavia. Ăștia, pe unde ne prindeau, nu îi interesa că terminau pe locul 17, ei veneau cu scopul clar de a bate România. Ani de zile, numai asta au făcut. Nu știu dacă a fost un complex, dar asta e realitate.

Când am venit de la Jocurile Olimpice, toată lumea era supărată. Eu vorbeam mai direct ce simțeam și am spus că o să vină vremea când, pentru o medalie de bronz, o să faceți cruci pe la toate bisericile și o să vă rugați să se mai repete performanța asta. Am pierdut un singur meci, la un gol, după un 7 metri dubios

Peste timp, am ajuns la concluzia că am fost supraantrenați. Am stat 9 luni de zile în cantonament. Stăteam la Snagov, dar ne antrenam la Ploiești, ca să ne scape de baruri și femei.

Era serenitate la Snagov.

Era o bucurie pentru Penu și Patzaichin, că ei se duceau la pescuit, după care făceau și o ciorbă de pește.

Cum decurgea o zi normală?

Aveam trei antrenamente pe zi. La șapte aveam o înviorare, care ținea o oră și ceva, mai aveam unul pe la ora 10.00, de două ore, după care venea masa de prânz și odihna. Jucam rummy, poker, canastă, toate jocurile de cabană. Unii jucau noaptea cu lanterna sub plapumă. E înfiorător să stai luni de zile.

De ce era complexul acesta sârbesc?

Era un singur antrenor român care știa să aranjeze echipa împotriva sârbilor: Eugen Trofin. Omul ăla jucase rugby, dar se apucase și de handbal în studenție. A contribuit la generațiile de tineri. Era un antrenor mai neconformist, a venit la ceremonia de premiere de după Jocurile Olimpice într-un sacou fistichiu în carouri, cu pantaloni bej și l-a luat generalul Dragnea: ”Cine e, mă, malagambistul ăsta?”, era unul dintre antrenorii naționalei și l-a trimis acasă să se schimbe.

Cum ați fost primit în țară, după Munchen?

A venit momentul primirii delegației la conducerea de partid. Ni s-a transmis că la festivitatea decorării nu va veni tovarășul Ceaușescu, ci numărul doi din stat, Emil Bodnăraș. Înainte se interesa de noi, întreba pe fiecare din lotul olimpic ce nemulțumiri are vizavi de casă și salariu.

Eu aveam toate motivele să spun că sunt nemulțumit și nu am casă, iar salariul meu era mai mic decât al unuia care nu era în lot. La noi, la Dinamo, era generalul Buzea. În luna următoare aveam salariu aproape dublu decât aveam inițial. Am primit și o casă în Balta Albă, dar era bună pentru mine, că eram holtei. Nu îmi trebuia mare mobilă.

Marin Dan: ”Cu israelienii am jucat biliard cu o zi înainte de atentat”

Cum ați trăit momentele acelea dramatice cu sportivii israelieni răpiți și uciși? Știu că stăteați în aceeași parte a satului olimpic.

Noi stăteam într-un bloc de opt etaje. Satul olimpic e precum un cartier nou construit, după care era vândut. Stăteam în cameră cu Gruia și Birtalan, într-un apartament de două camere. Toată delegația noastră intrase acolo. La 50 de metri, în diagonală pe partea stângă, era delegația israeliană, într-un bloc de trei sau patru etaje.

Cu sportivii israelieni eram într-o bună relație, eu fiind foarte apropiat de un evreu, Victor Zilberman, el participând cu lotul României.

Au venit ăștia, nu îmi cereți detalii cum s-au căsăpit, am ieșit din camere, apoi ni s-a cerut să stăm înăuntru, inclusiv de la instituția din care urma să fac parte ulterior, că aveam și noi unul sau doi oameni.

Unele chestii mi-au rămas în minte. Am fost prezent la faza în care a venit un negociator să discute cu ei. Arăta destul de bine și era clar că avea treabă cu serviciile. Atât știu că i-a spus unui terorist că are în mână o grenadă, asta ca să nu poată să îl ia ostatic și pe el. Au fost negocieri la cel mai înalt nivel. Atunci era Golda Meir premierul Israelului. De la americani a venit omul ăsta extraordinar Henry Kissinger, toată lumea posibilă să negocieze eliberarea ostaticilor. Au murit mai mulți față de ce negociaseră.

Ce s-a întâmplat la Munchen 1972

În dimineața zilei de 5 septembrie 1972, opt teroriști palestinieni din gruparea Septembrie Negru au pătruns în satul olimpic din Munchen, profitând de securitatea extrem de laxă. Ei au intrat în clădirea unde erau cazați sportivii israelieni și i-au atacat. În momentul atacului, antrenorul Moshe Weinberg și halterofilul Yossef Romano au încercat să se opună și au fost uciși imediat de teroriști. Alte 9 persoane din delegația israeliană (sportivi și membri ai echipei) au fost luați ostatici de către teroriști, legați și conduși într-o altă locație din satul olimpic.

Printre revendicările teroriștilor s-au numărat eliberarea a peste 200 de deținuți palestinieni din închisorile israeliene și a doi teroriști germani din închisorile vest-germane. De asemenea, ei au solicitat un avion care să îi ducă în Orientul Mijlociu.

Negocierile între teroriști și autoritățile germane au durat mai multe ore, fără un rezultat real. În cursul serii, după ce părțile au părut că ajung la un acord, teroriștii și ostaticii au fost duși la aeroportul militar Furstenfeldbruck lângă Munchen, unde un avion aștepta să-i transporte spre Orientul Mijlociu. Totuși, autoritățile germane planificaseră o ambuscadă, iar în timpul schimbului de focuri care a urmat pe pistă teroriștii au ripostat, un polițist german a murit, la fel ca și cei nouă ostatici israelieni și cinci teroriști palestinieni. Doar trei teroriști au fost capturați.

Printre cele 11 victime israeliene, trei erau de origine română: Kehat Shorr, antrenorul echipei israeliene de tir, era născut în comuna Șuici din județul Argeș, antrenorul de scrimă Andre Spitzer se născuse la Timișoara, în timp ce Yossef Gufreund se născuse la Craiova și era arbitru la competiția de lupte.

Greva de la Berlin din 1974

S-a făcut un marș de doliu pe stadionul olimpic, în care toate delegațiile au participat, ca la o deschidere sau închidere de Olimpiadă. Îmi aduc aminte că în seara atentatului, pe la 8-9.00 am jucat biliard cu niște israelieni. Ne mai înțelegeam cu ei, erau foarte mulți din fostul URSS, iar peste câteva ore erau căsăpiți. Pe urmă am aflat și noi ce e ”Septembrie negru” și din ce categorie fac parte.

Berlin 1974, anul ultimului titlu mondial, după care a început marea decădere a handbalului românesc. Cum a fost?

La Berlin am trecut prin fazele alea. Am avut o mică chestie, spaniolii nici în ziua de azi nu cred că nu am trântit meciul cu Suedia. Ne-au bătut pe bune, noi credeam că doar intrăm, ne arătăm tricourile și câștigăm. Eram deja calificați, nu se mai punea problema. Chestia e că dacă băteam, se ducea Spania mai departe, dar ne-au bătut suedezii. Noi aveam cu spaniolii niște relații excepționale. Ne duceam, stăteam câte o lună la ei, că îi și antrenam pe ei și pe francezi. Vă jur că nu ne-a intrat, pur și simplu. Îmi aduc aminte și acum: am făcut o fentă de s-a dus toată apărarea într-o parte, am rămas singur cu portarul pe 6 metri și când am dat o bară, s-a dus mingea până la jumătatea terenului.

Sunt multe de spus de la Berlin?

Da, sunt multe. Vine finala: noi am făcut o grevă. Am vorbit cu conducerea delegației ca indiferent de rezultatul finalei, echipamentul în care jucăm, să ne rămână nouă. Au zis că să vedem, să întrebăm. Le-am spus că jucăm finala, nu ne rămâne și nouă ceva, să arătăm că am jucat finala asta?

Până să vedeți, ne-am așezat în tribună. Am stat în tribună, s-au dus au dat telefoane la București. Mă gândesc la gestul nostru dacă afla ”Cabinetul 1” și mă gândesc la mofturile pe care le fac niște vedete că vin sau nu vin la echipa națională. E adevărat că ce putea face statul comunist cu ce făcea un tip, nu mai intră în discuție, te rădea de peste tot.

Cum s-a rezolvat situația?

A venit și a spus că e gata. Am sărit și ne-am dus pe teren, că aveam o finală de câștigat. Handbalul se joacă în șapte și cu rezerve eram 12. Unii joacă mai mult, unii mai puțin, dar trebuie să recunoaștem că dacă nu îl aveam pe Penu în poartă, care a jucat magistral și pe Birtalan, jucător de 9 metri, căruia i-a intrat aproape tot ce a tras, a dat nouă șuturi și șapte goluri.

Marin Dan: ”Germanii aveau tortul ornat cu numele jucătorilor. La banchet au acoperit numele lor cu frișcă”

Cum ați sărbătorit?

Hai să mergem la banchet, fericire maximă. Eu am stat în cameră cu Ghiță Licu la finala asta. Ne-am dus în cursul zilei să luăm niște bere și vedem dacă bem de fericire sau de necaz. Am burdușit frigiderul cu bere. Hai la banchet. Era o tăcere, o liniște, o atmosferă tristă din partea lor, se vedea și în rândul ospătarilor.

A venit, într-o sală de consiliu, ambasadorul României să citească telegrama trimisă de Nicolae Ceaușescu, mă emoționez și acum. Începe ăsta să citească și am crezut că nu e adevărat. Bineînțeles că nu le făcea el, le făcea Constantin Mitea, omul lui de cuvinte: Domne, știu unde jucați, dar vreau să vă bateți, este foarte important pentru țară să câlștigați. Nu e nicio nenorocire dacă pierdeți. Țin minte că a băgat această chestie. Era ceva din suflet, pe care nu am văzut-o niciodată, la nicio telegramă sau cuvântare.

V-a luat din presiunea meciului?

Ne-a mișcat pe toți, dar tonul la tot ce trimitea el nu a semănat deloc cu ce ne-a trimis nouă. Mă gândesc și la echipa RDG-ului, că asta puteam păți și noi. I-a luat șeful UTC-ului și i-a dus la UTC, să-i încurajeze. Am înțeles că foarte multe ore le-au petrecut cu diferite personalități. Fac o paranteză: mai toți cei care au devenit peste noapte mari oameni de afaceri au avut pe lângă ei ori un general de armată sau de Securitate sau un sportiv de mare performanță. Eu am un prieten, la care țin foarte mult, Ion Draica, la Constanța, care a fost băgat în niște chestii d’astea, și nu a prea sfârșit-o bine, ditamai campionul olimpic, mondial și european. Ăsta a fost un uriaș, dar s-a băgat în lucruri din astea, dar asta e viața.

Ce premiu ați primit pentru titlul mondial?

Bani. Eu am primit, în mână, 19.000.

O sumă bună.

A fost o sumă mică, la ce a urmat pe urmă? Erau patru salarii de director și mai primeam grade. Am avut un băiat de la Timișoara, pe Gunesch, și doi băieți de la Cluj, Tudosie și Schobel, dar Schobel a fost doar la Munchen. Restul eram militari, așa erau vremurile atunci.

La un moment dat, conducerea handbalului trebuia să facă de așa fel încât să participăm și în Berlinul de Vest și în cel de Est, pentru că organizau în același timp turneul tradițional de anul nou. Aveam un lot lărgit de 24 și îl împărțeam în două: unii într-o parte, restul în cealaltă. În Berlinul de Vest jucam sub numele de Selecționata Bucureștiului. Deși aveam relații diplomatice, dar nu încă declarate la nivel de ambasade, nu puteam să ne prezentăm ca România. Când vorbim de politica externă a României, e de discutat și de învățat pentru noua clasă politică a României.

Să zicem că Ceaușescu era semianalfabet, dar avea consilieri care îl convingeau să le facă peste timp. Nu știu dacă e bine sau nu. El a reușit să pună la masă pe americani și pe chinezi, că a fost mediator.

El i-a pus la masă pe palestinieni și israelieni.

La o întâlnire din asta am participat și eu. Nu am fost un adept al lui Ceaușescu, nu sunt nici acum, pentru că noi am întâmpinat o mare problemă: Trebuia să plece în Germania ca jucător și eventual, mai târziu antrenor, Gruia, considerat de lumea handbalului mondial cel mai mare jucător din lume, într-o perioadă de timp. S-au făcut toate pregătirile, și-a ales culoarea mașinii și a tapițeriei, i-au trimis biletul de avion și i-au luat pașaportul la scara avionului. Dumnezeu să-l odihnească, că l-am iubit enorm. Aș fi tare curios să aflu motivul pentru care l-au dat jos.

Noi nu aveam modelul sârbesc, la 28 de ani aveai voie să intri în dialog cu diferite echipe, pentru că îți făcusei datoria. Noi nu am avut așa ceva în momentul în care lui Ceaușescu i s-a dat o listă de 24 de sportivi de la mai multe sporturi. A spus: ce e cu ăștia? Păi, aștia sunt sportivii care merg în țările respective ca să îi antreneze. Ceaușescu a zis: Nu e rău, dar pe tineretul nostru cine îl antrenează. Pe de o parte avea dreptate. Majoritatea de la Dinamo, ne-am dus în profesional, cum s-ar zice, adică nu am venit cu funcțiile. Am venit cu gradele, am început de jos și am ajuns unde am ajuns.

Renunțarea la handbal și trecerea în contraspionaj

Cum ați renunțat la activitatea sportivă?

Eu m-am lăsat nevoit. A fost o chestie între ambiția mea și orgoliul antrenorului meu, care era considerat cel mai bun la handbal în 7. Nu îi dau numele (n.r. - Oprea Vlase), e un nume mare, am zis că nu îl pomenesc, e mort, eu nu mă lupt cu morții, dar a făcut o chestie: în ziua în care m-am însurat au făcut actele să mă retrogradeze cu 1.150 de lei, asta era în 1976. În toate legile spune că un salariat îl atenționezi, îi dai o sancțiune financiară, dar să-l retrogradezi atât de mult e imposibil. A intervenit partidul, a fost de partea lui.

Mi-a tăiat atâția bani din aia, eu abia mă însurasem. Când ești singur, ai niște chestii mărunte, dar când te însori vrei și tu să ai un spațiu mai mare, să ai o mobilă, o chestie, și eu mă gândeam la toate astea ”Cum mă, acuma când mă însor ăsta mă taie pe mine la toate astea?”. Deci nu-mi dăduse, nici atâta nu-mi spunea: ”Băi, Dane, vezi că nu te antrenezi, cam dai rasol”. A fost ceva ce a stat la baza asta. Deci v-am spus că domnul era considerat și eu îl consider că a fost unul dintre marii antrenori, nu știu cum or fi fost și alții, dar, la vremea aia, așa se spunea.

Ați fost coleg cu marele Cornel Oțelea.

A fost un eveniment, Oțelea a aflat că ăștia sunt la noi, Birtalan și Kicsid. Eu eram dinamovist, am rămas în curtea clubului, ăilalți doi au plecat la Steaua. Oțelea, un manager, altminteri, foarte bun, mult mai mult decât a fost ca jucător sau ca antrenor, i-a luat pe ăștia doi, avea ușă deschisă la Ministrul Apărării unde era Ion Coman, i-a întrebat ce doresc și fiecare a spus: ”Vreau casă, vreau salariu atâta, vreau să o angajez pe nevastă-mea…”. Și a zis ”Da. Tu Kicsid asta, asta…”. Și eu au devenit ofițeri și eu am devenit soldat. Deși mi s-a propus că o să mă facă sergent major ca să termin cu armata și adică angajat cum fac ăstia, îi iau din civil și îi pun…. Acolo important era să fii pe o funcție.

Ați simțit presiunea unui club mare ca Dinamo?

Eu am avut primul clinci cu el la 18 ani. Eram student și voiam să joc la Universitatea București. Aveam valoarea mea, dar stând pe bancă se plafonează. Am fost până la cel mai înalt nivel, dar nu am reușit. Am vrut să le dau în scris că mă întorc la Dinamo după ce termin facultatea. El avea această dambla să aibă mulți jucători.

Activitatea pe care a făcut-o Securitatea română, e o activitate pe care o fac toate serviciile de informații. Când ești al contraspionaj, cum am fost eu, nu poate să existe în obiectiv un străin oarecare, nu te poți lua de toată lumea.

Părintele, amenințat cu mutarea disciplinară dacă pleacă de la Dinamo

Tatăl dumneavoastră a fost amenințat că va fi mutat disciplinar dacă plecați de la Dinamo, după ce ați spus că vreți să plecați la Universitatea București?

În momentul în care am spus că vreau să mă duc la Universitatea București și fiind student am tot dreptul să joc la o echipă studențească, exista un punct de lege care spunea că un student, dacă a jucat trei ani la un club militarizat, nu poate pleca decât cu acordul conducerii clubului. Clubul nu m-a dat, eu am făcut un memoriu la Anghel Alexe, șeful sportului de atunci, care l-a anunțat pe generalul Staicu, era în conducerea ministerului. Acest general Staicu l-a chemat pe tata la sediul unde e acum IGPR în 1966 și, într-o discuție amicală, s-a sculat de la masă și s-a dus la o hartă și i-a zis: ”Vezi harta asta, știi unde e Sighetul Marmației?” Tata a bâjbâit acolo prin nord și nu a găsit-o. I-a zis ”Uite acolo unde se prinde harta în cui, acolo e. Dacă nu îl convingi pe fiul dumitale să abandoneze ideea cu Universitatea București, este un loc călduț pregătit pentru tine”. Ne-a dat de gândit, nu am vorbit cu nimeni până după 1990 și asta a fost. Se mai întâmplau și lucruri din acestea.

Vi s-a cerut să vă turnați colegii?

Nu, eu pot să spun sigur că am fost eu urmărit, dar asta e altă poveste, v-o spun cu altă ocazie. Nu mi s-a cerut pe față să torn, dar am fost obiectul unei încercări de recrutare pe material compromițător. Tatăl meu a fost ofițer în Direcția a V-a, SPP-ul de azi. Tatăl meu, în primii ani de activitate, a fost aghiotantul lui Petre Borilă, socrul lui Valentin Ceaușescu. La un moment dat au zis să valorifice asta la un mod superior. Că mă urmăreau, asta e sigur, dar la un moment dat, fiind în Norvegia, la Oslo, asta se întâmpla în 1971, am fost la primărie, am fost primiți cu fast, iar la un moment dat, primăria e undeva pe deal, vine o mașină, iar primarul zice că vine regele Gustav V. Văzând chestia asta, un Rolls negru, cu steagul regal, am întrebat unde sunt motocicliștii, că nea Nicu mergea cu însoțitorii.

Toți au înțeles că făcusem o aluzie la escorta lui Ceaușescu. În anul 1981, am fost anunțat din timp că având în vedere cum m-am descurcat în niște lucruri delicate, conducerea s-a gândit să mă mai salte și pe mine în funcție. Mă avertizase să fiu mai atent și să nu fac prostii. După vreo săptămână vine la mine instructorul meu: Ce mi-ai făcut, de ce nu mi-ai spus ce a fost în Norvegia?

Ce să spun: am fost la un turneu, ne-a cinstit majestatea la primărie.

Dar cu regele și cu motocicletele cum a fost?

I-am povestit că nu aveam nicio treabă.

”Nu am turnat pe nimeni, eu am fost turnat”

Era sportul din perioada regimului comunist un instrument de propagandă?

Pentru noi, ca sportivi, nu realizam chestia asta, noi participam la niște competiții unde ne străduiam să obținem un rezultat cât mai bun. Ce făcea propaganda și partidul, că era în toate la vremea aia, astea erau altă treabă. Bineînțeles că ei nu scăpau ocazia să arate că școala de handbal, de gimnastică, când era Nadia, când a fost Ilie la tenis, cu Țiriac. Probabil că undeva se vorbea despre asta. Sportul la noi a fost încurajat de conducerea superioară. Sigur că se mai făceau lucruri, dar, pentru categoriile astea mai importante, din campionate, locul unu, reprezenta ceva. Și în orașe existau cluburi așa-zis muncitorești care veneau să concureze cu echipele din centrele universitare, care și alea erau o putere în lumea sportului, și cu cluburile astea departamentale: Dinamo, Steaua, Rapid, Progresul, cum era înainte, nu știu dacă mai e sau nu. Eu îmi aduc aminte, se făcea un cuplaj pe 23 august, nu-și dădea nimeni cu nimic în cap, toată lumea venea cu table, cu șah, cu astea, și nu era cu urlete, cu astea. Ăștia sunt folosiți acum la tot felul de lucruri necurate și ilegale. Înainte nu era așa, era o altă atmosferă, că le foloseau, în mod sigur cred că le foloseau. Că, de exemplu, nouă, că am auzit niște basme.

Cum erau sportivii urmăriți de Securitate când mergeau la competiții internaționale?

Erau însoțiți, de regulă, dacă erau în grupuri mari. De exemplu, erau însoțiți având în vedere că majoritatea erau de la Steaua și de la Dinamo, erau ofițerii care răspundeau de cluburile respective, din punct de vedere al contrainformațiilor, de regulă să nu rămână afară. Că dacă îți rămâne o valoare din asta afară, e o problemă. Îl iau pe ăla, îl întrebă de ce ai plecat, dar cum era. De regulă se pune mai mult ca să fie interesanți, decât realitatea. Se întâmplă chestii de genul ăsta. Deci erau ofițerii care răspundeau de cluburi. Și poate erau și alții dar nu îi știu eu. Dar erau informatori.

Ce ați simțit când v-ați retras la 28 de ani?

Am crezut că mor când m-am lăsat de handbal, am iubit handbalul cum nu vă imaginați și am vrut să fiu un antrenor și cred că eram un antrenor foarte bun de handbal. Credința asta o am și astăzi, pentru că aveam tot ce îi trebuie unui antrenor de handbal plus încă ceva.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.