”Balaci, ca întotdeauna, înainte de Paște”. Marius Mitran face o reverență în fața Craiovei Maxima, la 42 de ani de la blestematul retur cu Benfica: ”Cum ar fi arătat noaptea de Înviere, cu noi în finală?!”

Dar când ziarele aprinse în tribune au ars de tot, iar cenușa lor a rămas printre gradenele de pe “23 August”, am plecat și am început să alerg după troleibuze, că era deja foarte târziu ca să mai ajung în centru și de-acolo la Otopeni. Apoi mi-am tras sufletul și am început să râd și nu aveam cu cine.

Nu știu cum am ajuns acasă în noaptea aia, dar țin minte că tot ceea ce făcuse Balaci cu campioana lumii atunci aproape mă făcea să cred, ca în Dumnezeu, că vom elimina Benfica miercuri, 20 aprilie. În definitiv, la ei fusese 0-0. Și fără Balaci și fără Ștefănescu, cei mai buni din lume.

Uite doar ce făcuseră cu Italia în noaptea asta! Și nu doar ei, ci și Ungureanu, Geolgău, Cârțu și Cămătaru. (Lung nu jucase pentru că suferise o disjuncție la umăr, chiar la Lisabona, în tur, iar Negrilă fusese ținut rezervă de Lucescu.) Chiar și așa, Craiova tot avusese 6 oameni pe teren cu Italia.

Era mai bine după 0-0 la Lisabona, nu?

Cum să nu crezi că îi vom bate și pe portughezi, din moment ce la Fiorentina, la Bordeaux și la Kaiserslautern pierduserăm și, totuși, acasă la noi, îi eliminaserăm. Ori, acum, la Lisabona, făcuserăm egal, era deja mai bine.
Era mai bine? Nu, nu era, dar asta aveam să aflu mulți ani mai târziu.

Eu însă, în noaptea aceea, așteptând autobuzul 149 la Casa Scânteii și neștiind dacă mai vine vreodată, continuam să râd, deși nu aveam cu cine. Dar aveam de ce!

Balaci mă făcuse să-l iubesc atât de mult, după piruetele din fața lui Gentile și Tardelli, încât am rămas așa, râzând de italieni și nu-mi mai trecea. Așa am și intrat în casă, de partea cealaltă a miezului nopții. Din curte de la noi se auzeau urlând uriașele motoare ale aeronavelor, turate la maxim, pe pista aeroportului, care era colea.

Meciul cu Italia fusese într-o sâmbătă, dar eu și duminică, pe 17, m-am trezit încă râzând și cu avioane în urechi.
Mama era în bucătărie și m-a simțit imediat. “Ce-i așa de amuzant?”.

Nu era amuzant nimic, dar ce făcuse Ilie cu ăia, mama... (dar mai bine tac, rămâne doar între mine și Balaci, ce Dumnezeu!)

Ce e iadul?

Mai erau deja doar trei zile și câteva ore până la meciul cu Benfica și voiam să păstrez grația orelor în care în fața lui Balaci nu rezista nimeni. Credeam, ca în Iisus, că și miercuri, pe 20, va fi la fel.

Ce e Iadul? Iadul, spunea cineva, e amintirea fără puterea de a mai putea schimba ceva.

Duminica a trecut greu, dar luni și marți timpul s-a pierdut mai repede, alergând între liceu, unde s-au adus tezele la matematică (am luat patru, normal!), și Cișmigiu, unde am stat să ascult poveștile din colțul microbiștilor, “La careu”.
Miercuri am fost iar la școală, unde nu am stat decât la o oră, la română, îmi plăcea profesoara, doamna Rodica Văidean. Din toate punctele de vedere, vorba lui Pittiș.

Când meciul a început, mama s-a dus în dormitorul meu (altul nici nu aveam), tata s-a așezat pe un scaun, lângă masă, în sufragerie, unde aveam televizorul, iar eu pe fotoliu, aproape în picioare, sus, călare pe spătar. Mama citea “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Țin minte asta, pentru că m-am gândit la Balaci așa, când Ilie a înscris din lovitură liberă, cu stângul, iar tata a venit să mă pupe și mama a apărut în ușă cu ochelarii într-o mână și cartea lui Preda în cealaltă. Pe copertă era fotografia unui copac.

Apoi, totul a căzut. Totul, absolut totul, mai puțin Balaci, care s-a bătut, aproape de unul singur, până la sfârșit. De la golul lui, din minutul 17, și până la cel al lui Filipovici, în minutul 53, Craiova a fost în finală. Atât, în 78 de ani de existență. Minutele de atunci au rămas, pentru totdeauna, primele și ultimele cu Craiova în finală.

Ratarea lui Cămătaru, lăsat genial de Balaci singur cu portarul Bento, bara lui Crișan, la o poartă cu “transversala” mai jos cu 4 centimetri decât trebuia, și toate cursele lui Ilie au fost infernul pe care, ani mulți după aceea, l-am deslușit, dar nu am mai reușit să-l schimb în amintire. Așa cum nici ei, atunci, în teren, n-au reușit.

Balaci însă nu cedat niciodată în ziua aceea și în nici o altă zi din toate cele care au urmat. În ianuarie 2010, când am făcut filmul lui, în nopțile albe din Kuweit, unde nu eram decât noi doi și operatorul Marian Tăbârgic, i-am povestit și eu cum tata a făcut infarct la bara lui Zoli, cum l-a salvat mama, cum am îmbătrânit eu, la 16 ani, cum lumea nu a mai fost de atunci niciodată la fel și că doar el, rezistența supremă, m-a făcut să rezist la rândul meu tuturor pierderilor definitive care au urmat.

Infernul e amintirea fără puterea de a mai schimba ceva

“Din ziua aceea visez mereu că sunt copil, că m-am pierdut și că ai mei nu mă mai găsesc să mă ia acasă, Ilie”, i-am spus. “Când, de fapt, e invers…”.

Ilie a tras din țigara lui subțire și albă și a zis: “Am tras cât am avut aer, Marius. Atunci, zic. Știi toate necazurile, cu autobuzul care s-a stricat în noaptea de după meciul cu Italia la ora trei, de am ajuns la Craiova dimineață, cu ideea lui nea Tică Oțet de a nu-mi spune că vrea să joace cu Geolgău fundaș dreapta, cu nebunia cu biletele la meci pe care profesorii de la Universitate voiau să le ducem personal, cu accidentarea lui Donose în primul minut, semn rău, cu toate.

Dar m-am gândit că peste două săptămâni venea finala, care era undeva, înainte de Paște, și m-am gândit, nu am spus asta nimănui vreodată, nici copiilor mei, îți dai seama cum ar fi a arătat satele Olteniei, în noaptea de Înviere, cu noi în finală? Ce flăcări s-ar fi aprins pe Dunăre, la Bistreț, la Bârca, la Băileștiul lui nea Mărin, la Segarcea ori la Poiana Mare? La Goicea ori la Cârna?”.

Da, Ilie! Infernul e amintirea fără puterea de a mai schimba ceva.

Vine iar Paștele, însă, Ilie, iar cineva, unde ești acum, acolo, SUS, te iubește! Pune, TU, o pilă, ca măcar de Paștele din anul acesta...

În fine, ideea e că, atunci, pe 20 aprilie, s-a murit și s-a înviat. Unul dintre noi a înviat!

Sau n-a murit. Singurul care nici nu avea cum să moară!

Citește și

UTA, la 80 de ani și sufletul ei, “Csala” Petschowski, la infinit! Marius Mitran scrie despre clubul căruia i-a dedicat 3 ani din viață

UTA, la 80 de ani și sufletul ei, “Csala” Petschowski, la infinit! Marius Mitran scrie despre clubul căruia i-a dedicat 3 ani din viață

Mircea Lucescu l-a ales pe Balaci cel mai mare fotbalist român din toate timpurile: ”Organizator, realizator, lider”

Mircea Lucescu l-a ales pe Balaci cel mai mare fotbalist român din toate timpurile: ”Organizator, realizator, lider”

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!