Marius Mitran, despre una dintre nestematele fotbalului românesc: ”UTA Arad, viață și destin. Și play-off?
Galerie foto (1 fotografii): Marius Mitran, despre una dintre nestematele fotbalului românesc: ”UTA Arad, viață și destin. Și play-off?
Marius Mitran | Publicat: 22.01.2026 20:47 | Actualizat: 22.01.2026 20:47
Uneori, toate de lângă tine se rotesc cu un rost prin univers și spun ceva. Nu le înțelegi atunci, de regulă înțelegerea vine mai târziu, de multe ori prea târziu, poate niciodată.
Dar în acele momente, de care îți vei aminti cândva, toate se leagă și te trag de mânecă. Ai uitat cine ai fost?
Ai uitat unde erai? Ai uitat ce credeai?
O astfel de zi a fost cea de joi, 22 ianuarie. La 9 dimineața, pe TVR Sport, un reportaj din 1974, pierdut într-un alb-negru opac, e primul care mă întreabă ceva. Undeva la munte, vorbesc doi jucători ai Aradului, campionul cu UTA, “mexicanul” Gigi Domide, căpitanul echipei, pe care aveam să-l cunosc 30 de ani mai târziu, într-un birou de la club, și Silviu Iorgulescu, portarul arădenilor și al echipei naționale, în acel moment. Un mare Iorgulescu. Alt Iorgulescu, desigur. Mi-l aduc aminte. Semăna, ca stil, cu Casillas.
UTA, la mine în casă, printre imagini și vorbe trase pe role uriașe de film, care au devenit și amintirile altora.
Dar ale mele? Ale mele unde sunt? Pentru că, tulburat, realizez că data pe care o ținusem minte niște ani, și apoi o închisesem în mine, era chiar asta. 22 ianuarie 2006 este ziua în care un mare om mi-a propus și mi-a adus în viață acel oraș, acea echipă și încă ceva. De care mi-am amintit brusc, ca și cum aș fi fost în stare să dau înapoi 20 de ani.
Universul UTA Arad, în care am rămas apoi din primăvara lui 2006, timp de doi ani și jumătate, e încă aici, așa cum e și acolo. Pentru că UTA nu e doar o echipă de fotbal, e un mod de a transforma gândurile în ceva concret și de a te legitima apoi cu acel concret în fața lumii. UTA e, de fapt, o identitate. O ai sau nu. O simți sau nu.
Acum fix 20 de ani, UTA se pregătea să retrogradeze în liga a treia, însă în vara aceea a ajuns, forțând în sensul invers al acelor de ceasornic, în prima, după o fuziune cu Salonta, dacă nu mă înșel, care reușise promovarea pe teren. Destul de repede aveam să realizez că, la Arad, timpul o ia de multe ori înapoi, ca în Benjamin Button și ciudata lui viață. Și tot ca în film, timpul care întorcea amintirile în realitate făcea din UTA mai degrabă un proiect decât un album cu poze. Mai degrabă o speranță decât un regret. Nu știu dacă știați, dar Aradul are o proprietate rară: vindecă!
Un proiect a fost și atunci, încă din acea zi de 22 ianuarie, când am aflat că, “din vară e posibil să fim în Ardeal”.
Un proiect este însă și UTA de azi, care intră în etapa a 23-a de pe o poziție de play-off, încercând să rămână acolo, între cei mari, ea însăși fiind, poate, dacă nu cea mai mare dintre ei, cu siguranță cea mai încercată. În agenda pe care am deschis-o atunci, în dimineața acelei zile, ca și cum ar fi fost oricare zi, a urmat apoi o istorie frumoasă prin unii oameni, tulbure, uneori cruntă prin alții.
Aradul e un oraș ciudat, aproape-departe, cum spunea Nichita, care are și nu are, care poate și nu poate.
Care poate. Care, de această dată, dă semne că poate!
I se datorează oamenilor din teren, această putere, celor din istorie, fără de care UTA nu poate respira, dar mai ales celor din tribune. Și în mod cu totul special lui Adrian Mihalcea, ca să transformăm în “concret”, cum am zis, un gând care trebuie articulat până la capăt, întocmai ca adevărul. UTA de azi, 20 de ani și o viață mai târziu, este o echipă de autor, iar autorul este acest antrenor mai înțelept și mai aprins decât o arată scorul, uneori. Dar o arată clasamentul! Un “mitic”, un intrus care, ca și în romanul lui Preda, a pătruns în viețile și destinul oamenilor de acolo pentru a le schimba în bine. UTA lui este cea care stă în pragul play-off-ului, de partea cea bună a fotbalului.
Pentru că UTA joacă. Atacă, gândește, presează, conștientă, în sfârșit, că istoria are, câteodată, o forță de propulsie mai eficientă decât orice jucător, chiar dacă tot ea i-a impus acolo pe Domide sau Coraș. Și încă o sută. De carate.
Într-o grandioasă peliculă, un puști, pe priceperea căruia nu ar fi pariat nimeni, intră într-un celebru show de televiziune și trebuie să afle care era numele celui de-al treilea muschetar, ajungând să-și joace și să-și povestească viața, ceea ce e, uneori, același lucru. Va afla răspunsul. Îl va da, acel răspuns, corect, câștigând marele premiu, nu pentru că îl știa, ci pentru că iubea pe cineva. Destin, nu-i așa?
În 2026, UTA e o forță care trece nebănuită, dar care va reuși, cred, pentru că e o creație pe care o iubesc mulți și intens, și care trăiește din această combustie, dar care, după atâția ani amari, pare că știe, în sfârșit, și răspunsul.
Mai rămâne doar ca noi, ceilalți, să-i adresăm întrebarea corectă. De aceea titlul acestui text a fost obligatoriu să se încheie cu un semn de întrebare.
Așadar, Adi Mihalcea, pentru un loc între cei mai mari și mai buni, cum îl chema pe cel de-al treilea muschetar?
Succesul tânărului, în film, e astfel explicat:
A. A trișat
B. A avut noroc
C. E un geniu
D. Așa a fost destinul. E și varianta oferită de scenariu.
Pentru mine, 20 de ani mai târziu, e însă varianta E. Aceea în care, în viețile unor oameni de acolo, doar UTA contează!
Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
