Mircea Lucescu, o noapte, o zi și o viață. Marius Mitran, mesaj pentru "Il Luce": "Nu renunțați!"

Mircea Lucescu, 78 de ani, părăsește fotbalul după aproape 45 de ani de antrenorat!

Mircea Lucescu și-a anunțat retragerea din fotbal

Abia mai pe seară, când mă pregăteam să scriu aceste, sau, mai degrabă, alte rânduri despre cel mai mare antrenor român al tuturor timpurilor, au luat luat locul, tot mai sus pe site-uri, alte știri, care se agățau cu toată forța de un cuvânt care se numește, în acest caz, “speranță”: NU. Nu se retrage, doar pleacă din Ucraina, de la Dinamo Kiev, încă se mai gândește, se pare că va veni la Rapid.

Ba nu, la Dinamo, la CS. Pentru că e și Ionuț Lupescu acolo. Nu, nu, la UTA, a declarat Mircea Rednic că are prioritate el …

Nici vorbă, nu se poate retrage niciodată, se pare că vrea să revină acolo unde a început, ca să închidă cercul, la Corvinul. Nu ca antrenor, ca director tehnic. “Nu poate sta, spune un fost elev, fără să dea o indicație, un sfat, să ajute cumva.”

Închid tableta, ies din telefon, pun totul pe măsuță, lângă fotoliul care ar trebui să ajute cu liniștea unui gând, ceea ce, în condițiile date, nu ar fi deloc prea puțin. Se retrage?

Pentru că, dacă se retrage, e o altă prezentare a sfârșitului lumii. A lumii celei bune, cele cu amintiri, cu mari valori, cu lacrimi, cu Italia ori cu Irlanda de Nord, cu Corvinul Hunedoara, cu Dacia care stătea să se răstoarne pe serpentine, cu antrenorul naționalei la volan, gonind să ajungă la timp la București, pe Vasile Conta, pentru a-și aduce fotbaliștii la propria convocare, pe Klein, Andone, Rednic și Gabor. Cinci locuri, doi în față, trei în spate.

Alte nume nu are rost să mai întorc din drum, pentru că toate numele mari sunt creațiile, descoperirile, relansările de carieră și de viață ale lui. Și acum, gata?

Așa, pur și simplu? Da. Așa, de mâine, nu va mai fi în picioare, cu un pas în fața băncii de rezerve, atent la joc, strigând la apărători, atenție la marcaj, grijă mare, acolo, în față!

Și atunci, având în minte această scenă, continuatoare a altor mii de scene cu marele antrenor conducând ostilități, războaie și destine, am început să cred că nu e posibil.

"Nu cred că va renunța! Simt că nu!"

Am zis să mai aștept o noapte, măcar o noapte. Scriu mâine, mi-am zis, aproape că m-am convins că mâine e o zi mult mai bună pentru această soartă, de a spune oamenilor ceea ce crezi. Sau ceea ce simți, fără să crezi. Nu cred că va renunța! Simt că nu!

Spre miezul nopții, l-am auzit, la DigiSport, la Vali Moraru, explicând, confirmând și infirmând retragerea, balansul între aceste două acțiuni esențiale dând din nou speranță. Aproape certitudinea, siguranța că va antrena din nou. Când?

Curând, azi, mâine, atunci când sănătatea, dacă sănătatea. Dar va antrena! Sâmbătă, încă de dimineață, am căutat site-urile de sport. Social media. Tot ce știam, tot ce se putea implica în deturnarea acestei vești rele într-una bună: nu se va retrage!

Am așteptat ore, au trecut ore. Am avut confirmarea dorinței de a reveni lângă familie, de a sta un timp aproape de ai săi, deși aproape întreg fotbalul românesc e al său.

O noapte și o zi au trecut din clipa în care am aflat că Mircea Lucescu suspendă timpul. Ca atunci, în primăvara lui 1995, când a venit, tot pe Vasile Conta, la sediul Gazetei Sporturilor. Ca și acum, aflasem cu o zi și cu o noapte înainte.

Directorul Gazetei, nea Vanea, genialul nea Vanea, ne spusese câtorva că antrenorul Bresciei va fi mâine la noi în redacție. Pentru o oră, două, nu poate sta mai mult. Dar vine. Vine Lucescu!

Mesajul lui Marius Mitran pentru Mircea Lucescu: "Nu renunțați"

Nu am dormit acea noapte. “Corifeii”, așa cum le spuneam marilor ziariști care conduceau ziarul, Ioan Chirilă, Radu Urziceanu, Laurențiu Dumitrescu, Petre Henț, Constantin Firănescu, Constantin Alexe, m-au găsit dimineață, când au ajuns la redacție, acolo, cu pixul și carnetul cu antetul Gazetei în față, în sala de ședințe, pregătit să ascult, să văd, să scriu ceea ce voi auzi și ceea ce voi vedea. Vine Lucescu!

Și chiar a venit. Nea Vanea a apărut pe holul principal, lung, venind cu Mircea Lucescu alături, îl așteptase la lift. Țin minte că amândoi râdeau, apoi genialul Ioan Chirilă l-a introdus pe genialul Mircea Lucescu.

Am fost acolo. Timp de două ore, amândoi au suspendat timpul, istoria pe care unul o gândise și o făcuse, iar celălalt o scrisese și o povestise. A fost o noapte albă și apoi o zi în culori, ca un tablou de Claude Monet.

Impresionism. Iluzionism. Facerea și recompunerea lumii. A doua zi, Ioan Chirilă mi-a lăsat un loc, pe prima pagină a Gazetei, să public o respirație după întâlnirea cu Mircea Lucescu. Editorialul e acolo.

E aici. Unde e. Am scris totul doar ca să pot spune un gând despre o viață și o noapte și încă o zi, doar acest lucru:

Mircea Lucescu merge mai departe! Astfel am vrut să închei textul acum aproape 30 de ani. Închei acum. Am fost la meciurile cu Italia, în 1983 și cu Irlanda de Nord, în 1985.

Suntem toți cei de atunci în tribună și acum, nea Mircea. La bine și la rău. Nu renunțați! Povestea dumneavoastră nu se poate încheia pentru că nu mai are cine să-i scrie acest capitol.

E un motiv atât de important!

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, Facebook sau YouTube. Zi de zi ai conținut de ultimă oră din lumea sportului.