”Ultimul tren din Gun Hill”. Marius Mitran își amintește de Ioan Chirilă înaintea zilei în care marele ziarist ar fi împlinit 100 de ani

Era trecut de cinci, dacă nu ar fi intrat el pe ușă acum, aș fi strâns și aș fi plecat acasă. Așa, m-am oprit din ce aveam de făcut, deși nu prea mai aveam la ora aia, ziarul se închisese oricum de mult, și i-am răspuns la prima întrebare. Nea Vanea punea mereu întrebări, fără a fi vreodată curios de ceva.

“Nu scriam la nimic, nea Vanea. Mă gândeam, așa”.

A zâmbit, avea chef să rămână, nu se grăbea. A răsfoit niște pagini de pe biroul lui Gică Nertea, la care se așezase, și a zis, cu cotul pe ele: “Gică scrie adânc”.

Nertea, evident, scria rău. Apoi, uitându-se brusc în ochii mei: “Ia zi, care e filmul tău preferat?” S-a lăsat apoi pe peretele cu fereastra și a căutat din ochi ceva. Știam ce.

“Am biscuiți. Am și mere, dacă vreți!” “Ia să vedem, dom’le, cum arată un biscuit! Unul, atât!” Și a zâmbit iar, mai curajos.
Am scos pachetul cu biscuiți turcești, l-am desfăcut și am luat și eu, după ce i l-am pus în față. “De la noi sau străin, nea Vanea? Adică românesc sau...” “Care ți-a plăcut ție, nu contează…” “De la noi Glissando, al lui Daneliuc și străin, Blow-up, al lui Antonioni”

“Aaaa, ești prea mare pentru noi! Umbli după chestii fine…Oltean, ce să zic…Noi nu suntem așa deee, ca dumneavoastră.

Mi-am dat seama în fix secunda aia cât de prost am fost și zic, ia să repar, să nu mai simtă că mă dau mare, deși alea erau filmele. Dar nu numai, așa că încerc să mă redresez și zic la repezeală, “nu, nea Vanea, dar din liceu am rămas așa cu ele, uite, am uitat să vă zic, de fapt, de cel mai frumos” ”Zi!” “Rocco și frații săi” “Aha! Visconti. Scena de pe Dom e formidabilă! Când Delon o fugărește pe Annie Girardot… și ea plânge…”

Mama semăna uluitor cu Annie Girardot, dar nu pot să-i spun asta. Și că de aia e filmul meu favorit. Și tot de aia îl ascund și nu-l spun nimănui. Nu spun niciodată. Lui i-am spus acum. Se întoarce, închide fereastra aproximativ, mai ia un biscuit, ceea ce mă bucură, și zice, înainte de a-l băga în gură: “Cel mai bun film din lume știi care e?”

Mă gândesc că va zice “Zorba”, și mă reped, că știu că mama lui era din insula Thassos, ne povestise multe cu ea. “Zorba grecul. Și mie îmi place enorm!”

“Nu, nu Zorba, acolo e muzica toată șmecheria. Cartea e formidabilă. Și Anthony Quinn. Tot cu el e și filmul care-mi place mie…știi care? Ultimul tren din Gun Hill! Îl știi?”

“L-am văzut la Cinematecă, pe Eforie, îl știu, nea Vanea! Anthony Quinn și…”

“Și Kirk Douglas! Aia, scena aia din final când Douglas, care e șeriful, îl duce pe fiul ăluia cu pușca în barbă spre tren, uite așa!” Și nea Vanea se întinde spre mine și îmi pune sub bărbie un pix pe care l-a găsit pe birou, cum de l-a văzut, nu știu, și mi-l împinge, nu glumește, prin piele.

“Aia e colosală! Ei fuseseră prieteni în tinerețe, ăla ajunsese bogătan, iar ăsta șerif. Și fiul ăluia îi violează nevasta șerifului și o omoară. Și ăla, Douglas, cu gropița aia în bărbie, vine pe urmele lui și nu știa că e fiul prietenului lui cel mai bun. Dar nu are ce face și-l ia așa, cu pușca îl duce, în căruță…”

Nea Vanea lasă pixul jos și dă capul pe spate, complet în admirație. Ce film!

“Mariuse, ce scenă!” Se ridică apoi, mai ia un biscuit și cu mâna pe clanță, gata să iasă: “Pleci? Nu pleci? Sau mai stai?” “Plec acum. Adică mai stau cinci minute și plec”. Îmi părea rău că pleca el. “Tot la Otopeni?” “Tot.” “Și cât faci? O oră-două?” “Nuuu, nici o oră. Depinde de …” “Bine atunci. Să trăiești!” “Să trăiți și dumneavoastră!”

Și a ieșit, lăsând ușa deschisă. Brusc, perdeaua albastră s-a umflat și geamul a bubuit.

Ioan Chirilă, în după amiaza aceea, cu prețul înțepăturii cu vârful unui pix, mă făcuse părtaș la un moment fericit din viața lui. Se făcuse seara și alesese să povestească o scenă de film, nu una din fotbal, cu mine. Rareori rămânea târziu și mi-am promis atunci că o să spun cuiva, cândva, secretul marii lui pasiuni. Care nici nu era un secret.

În acest octombrie, desigur un alt octombrie, peste doar câteva zile, cel mai mare, unicul fabulos și singurul genial din lumea noastră, Ioan Chirilă, ar fi împlinit o sută de ani. Iubea fotbalul și filmul. Și oamenii.

Vor fi, pe 25, o sută de ani de la nașterea celui care a scris despre Mario Kempes că dribla “cu fața lui de sfânt bizantin”, ori că Universitatea mea era, de fapt, “Craiova Maxima”. Tot el i-a scris Rapidului Biblia, “Glasul roților de tren”, iar celor de la UTA că țin cu “Bătrâna Doamnă“.

Radu Cosașu a spus că scena din “Ar-gen-ti-na!”, cu șoferul de autobuz care împărțea, cu aceeași mână bilete, trăgea de volan și dădea restul în pesetas, e cea mai frumoasă din literatura română. Iar doamna Veronica, cea care fusese o viață secretara lui Eugen Barbu și îi corectase toate romanele bătrânului Bozoncea, a plâns, cândva, din cauza lui.

Am mai povestit scena. Eram la Prosport, cinci ani mai târziu după secvența cu filmul, care se întâmplase la “Gazetă”. Nea Vanea se apropia de 75 de ani și noi alegeam fragmente din cărțile lui de Mondiale, le tipăream în ziar, înainte de Franța ‘98, unde am și fost cu el și cu fiul lui mai mic, Tudor. Am stat împreună, pe Rue de Contentin, la numărul 17, în Paris. Era o rubrică, “Mondialele lui Ioan Chirilă”, acolo le publicam, zilnic.

Eu mi-am ales “Espana ‘82”, poate cea mai frumoasă dintre toate cărțile lui. Și, cum nu scriam la computer, am deschis cartea și am început să-i dictez doamnei Veronica, secretara noastră, adusă de Ioanițoaia în redacție de ceva ani.

Știam ce să aleg, nici nu putea fi altceva…cel mai dramatic meci din istoria fotbalului, celebra semifinală de la Sevilla dintre Franța și Republica Federală Germania. Șțiți momentul, când, în prelungiri, francezii fac 3-1, apoi sunt egalați și se ajunge la lovituri de departajare… Așadar, Ioan Chirilă.

“E 3-1 pentru Franța și mai sunt doar 20 de minute de joc. Meleul francez e un munte. Giresse e purtat pe brațe în vârful numit Bossis. Operatorul își îndreaptă aparatul spre banca franceză. De necrezut. Nici un mușchi nu tresare pe chipul lui Hidalgo. Nu crede. Nu crede încă. Sau nu speră…Germanii se grăbesc. Atacă. Rummenigge, ținut pe bancă în urma unei accidentări, se dezlănțuie. Aleargă ca un robot, fără să-și miște brațele. Pentru prima oară îmi dau seama că un om poate alerga ca un cal… Francezii nu renunță la atac. Lovitură liberă. Platini și Giresse. Șovăie. Se retrage Giresse. Cred că-și simte încă șiretul cu care a înscris cel de-al treilea gol. Dar bate Platini”

Am uitat să spun că doamna Veronica nu-l prea simpatiza pe nea Vanea, care, de luni întregi, o tachina, o chinuia cu scrisul și textele lui cu acolade nesfârșite. Deci, nu-l prea iubea. Nu-l iubea, de fapt, deloc. E un amănunt obligatoriu de precizat pentru ziua aia.

În fine, germanii egalează împotriva logicii și, cum știți, meciul ajunge la paroxism. Doamna Veronica se foia deja pe scaun, dar nu mă uitam spre ea. Doar continuam să-i dictez. “Francezii sunt frânți. Tigana e imaginea resemnării. Înaintează cu pași mărunți, ștergându-și fruntea cu dosul palmei sale osoase. Am impresia că plânge. Dar jocul continuă. Paharul trebuie băut până la capăt. Cea mai frumoasă partidă a Mondialului va fi decisă probabil de penalty-uri. În cazul de față, formula e doar aparent echitabilă. Ar fi fost mult mai fericită o simplă aruncare a banului…S-a sfârșit! Mă uit la profilul de fată al lui Platini. Nu mai are puterea să lupte.. cum să mai lupți când inima nu uită că în minutul 112 al acestei partide de neuitat conduceai cu 3-1?”

În fine, doamna Veronica nu se mai foiește. Se bat penalty-urile și îi dictez spre finalul lor. “7-7! Seria de patru s-a încheiat. Acum, orice ratare înseamnă sfârșitul. O secundă. O simplă secundă. Dar ce secundă! (…) Oh, dacă aș fi în locul lui Havelange aș coborî acum în arenă, aș striga “opriți!”, aș lua mingea și aș spune: “Acest meci, pe care nu-l vom uita niciodată, nu poate avea un învingător, pentru simplul motiv că nu pot admite să aibă un învins!”

Doamna Veronica bate în tastatura computerului fără să mă privească. Ciudat.

“Se pregătește Bossis. Pași mari, liniștiți. Cine îi va urma? A, Hrubesch…Bossis se apropie, trage, în dreapta lui Schumacher…și portarul german prinde. Bossis nu mai are nici măcar puterea de a se prăbuși, ca Stielike sau Six.

Revine cu pași egali, de somnambul, spre tabăra sa, în care toți privesc în gol. De cealaltă parte, Stielike continuă să-și țină capul în palme, ca să nu-l vadă pe Hrubesch. Uriașul înaintează cu mingea în mâini. Stielike continuă să se uite în jos, îngenuncheat. Va aștepta reacția tribunei. Stielike, cel mai bun libero al Mundialului, nu are puterea să privească.
A tras Hrubesch! Gool! C’est fini!

Fotbaliștii germani dansează pe tot terenul. Capul lui Littbarski abia ajunge la pieptul lui Hrubesch, în îmbrățișare. Bucuria lui Rummenigge mi se pare indecentă. Forsterii mi se par mai rezervați. Poate că înțeleg mai bine ce se întâmplă acum în sufletul lui Six, coechipierul lor de la Stuttgart…

Francezii plâng. Tigana, admirabilul Tigana, este susținut, ca după mort, de prietenul lui, Couriol. Platini e singur. Își înfundă fața în tricoul lui Rummenigge, cu care a făcut schimb. Cu care a mai avut puterea să facă schimb…”

Ca niciodată, după ce închid cartea, doamna Veronica nu mă întreabă :”Gata? Asta e tot?” Atunci întorc capul spre ea, ușor intrigat și o văd. Plânge. Plânge, iar lacrimile îi curg fără oprire pe față. Abia reușește să silabisească, cu buzele umede de lacrimi: “ Moșu a scris asta?”

Și arată cu capul spre locul unde nea Vanea, pe un scaun, la biroul meu, zâmbește larg, descheiat la cămașă, către cineva sau ceva. Sau cuiva. Poate chiar fericit, către acel tren din Gun Hill. Al cărui ultim pasager a fost.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.