"Aradul, cu ochii larg închiși". Marius Mitran deplânge dispariția lui Domide și rememorează o frază a lui Ioan Chirilă: "Rummenigge era copie aproape reușită a lui Flavius. Dar Domide, un uriaș, mai bun!”

Eram de doar trei săptămâni la Arad și la club venea cam aceeași lume, oameni pe care începusem să-i recunosc după cum cum deschideau ușa de la birou ori după cum mergeau, dacă aveam timp pentru astfel de secvențe. Acum aveam, dar nu știam cine va veni la noi.

Eram cu Marcel Coraș în birou și el, Marcel, a spus aproape imediat ce a auzit vocea de pe hol, întrebând-o ceva pe doamna Monți. "O să-ți placă omul care vine acum!".

8 august 2006, spre prânz. Ziua aveam să o țin minte pentru ce aveam să trăiesc după ce s-a auzit bătaia în ușă, de două ori, și Marcel s-a grăbit să răspundă: "Da, da!".

Apoi Marcel s-a ridicat în picioare. Și așa am făcut și eu. Când omul cu părul alb-alb a pășit înăuntru s-a făcut curent, că fereastra era deschisă, și ziarele de pe masă s-au zburătăcit câte și cum erau, întinse peste tot. Omul zâmbea.

"No, servus! Ce fac conducătorii?".

Amintiri cu nea Vanea

Tot Marcel a zis, "ce conducători, conducerea e în altă parte, uite, faceți cunoștință, domnul Flavius Domide, domnul Marius Mitran, ziarist de renume mondial!". Cred că a făcut și cu ochiul!

Flavius Domide, așadar. Care a râs, "cum doar, Marcele, păi noi îl cunoaștem pe dânsul de la televizor, nu știu dacă dumnealui ne știe pe noi, pe aici, prin Aradul nost'!".

Flavius Domide, deci. Un zâmbet cald și o mână întinsă ca o prietenie care deja are niște ani în urmă. Cu Coraș, da. Dar și cu mine!? Da, și cu. Așa părea.

Îl știam din discuțiile lungi cu nea Vanea, din urmă cu zece ani, de la "Gazetă". Îl știam și pentru că îl văzusem jucând, dar eram prea mic ca să-i înțeleg puterea, acolo, în față, unde stăpânea în duel cu oricine.

“Rummenigge ăsta al tău, Mitrane, de care zici tu, era copie aproape reușită a lui Domide, de la UTA! Dar Domide, un uriaș, mai bun!”.

Nea Vanea credea că toți "mexicanii" lui Angelo fuseseră mai buni ca toți dinaintea lor și ca toți de după ei. "Mai bun? Cum, nea Vanea? Și atunci, de ce nu a jucat la Guadalajara?".

"Calculele lui Angelo. A mers pe Dumitrache și pe Sandu Neagu. Neagu și Tătaru au fost surprizele lui. Și Liță. Și, mai ales, Adamache. Și, încă și mai ales, Dobrin. Dar Dobrin și Rică nu au vrut ei să joace. Au făcut așa fel de parcă ei nu ar fi vrut!".

Am asta în cap cât doamna Monți ne aduce cafelele și întreabă: "Mâncați ceva, domnul Flavius?". "Nu, doamnă, mulțumesc! Am trecut doar să văd ce mai face UTA...".

"UTA a fost baronul Neuman, apoi a fost Petschowski și, în sfârșit, cât a fost mare, cea mai mare, a fost Domide!". Ioan Chirilă nu greșise niciodată sentințele. Nu cred.

Nu mă pot opri să-l privesc pe omul care abia a intrat. Pare un medic chirurg, din serialele pe care Cristina le urmărește în weekend. Un medic pare. Sau un actor.

Mă grăbesc ca un copil împiedicat și aduc vorba de Mexic. Nu asta e problema. Problema e că îl întreb pe omul elegant și cald din fața mea de ce Dobrin nu a jucat acolo. Ce treabă avea Dobrin în discuția noastră, care nici măcar nu începuse!?

Încerc să îndrept situația în ultima clipă și adaug, cu o secundă lungă de întârziere, "ca și dumneavoastră. De ce nu ați jucat? Adică, iertare, cum de Angelo...".

Ar fi oribil să fumez, deci nu fumez. Însă aș aprinde o sută de țigări pentru gafa asta. Ca să treacă.

"În Mexic a jucat cine a rezistat, restul sunt discuții, prostii!"

Dar Flavius Domide, cel mai mare fotbalist din istoria Aradului, "omul UTA", cum îi spune mereu Marcel, mă iartă. Sau poate nici nu a observat. Mă iartă.

"Domnu’ Mitran. Când am coborât din avion acolo, în Mexic, cum să vă spun... am căzut din picioare. Și mă vedeți cum sunt. Iar atunci eram și tânăr! Nea Angelo se gândise bine dumnealui, să ne ducă înainte cu două luni prin America, la înălțime, dar la Guadalajara nu era aer. Pe pistă acolo, la aeroport, am căzut. Nu era aer, în schimb era totul fierbinte, ardea. De aia Gicu nu a putut juca. Restul e o răutate, sunt discuții, sunt prostii. A jucat cine a rezistat!”.

Apoi, omul care de astăzi nu mai e, ca nea Vanea Chirilă ori ca Dobrin sau Dumitrache, ca Sandu Neagu ori ca Lajos, ca Adamache ori... acest om a povestit de UTA. Atât de frumos, și de Arad, un oraș care s-a luat în piept cu tot restul lumii și, la sfârșit, a învins el, Aradul. Adică UTA. Da, UTA, adică Domide.

A povestit toată acea după amiază, până spre seară. O zi întreagă a avut răbdare și eleganță, să mă ierte pentru întrebări și să mă învețe ceva. "Nea Ion Chirilă ne iubea pe toți, dar cel mai mult pe Lucescu. De mine a scris undeva că aveam o lovitură de cap formidabilă!". "Da, știu... și că părul dumneavoastră blond-blond, aproape roșu, tăia orice avânt al apărătorilor...".

Până la urmă, am fumat. După ce a plecat, pentru că mi-a părut rău că a plecat. Un om atât de bun, de liniștit, de bun. Atât de bun! Da, nea Vanea, un uriaș blând.

Victor Vrînceanu mă găsește pe telefon și îmi scrie, pe unde mai umblu și eu.

Îmi scrie că omul cel bun din Aradul cel mare, de azi, nu mai e. Cred, pentru că știu că lumea aceasta e prea puțin a oamenilor buni și pentru că...

Plâng. Pentru o zi din august, de acum aproape douăzeci de ani, când cel mai mare dintre toți mi-a spus, la plecare, că în Arad, dacă tot am venit, să fiu cu ochii larg deschiși, că e tare frumos! Apoi a închis ușa și a plecat...

Așa a și fost. Așa și e. Doar că ziua aceea lungă se duce abia azi, pentru totdeauna.

Cu ochii închiși, pentru ca lacrimile să nu se vadă. Ale orașului, ale echipei, ale mele.

Larg închiși, ca să văd în amintire acea zi cât o viață. Amândouă, în frig, s-au terminat azi. Sau poate atunci au început.

Atunci, când a plecat, mi-a zâmbit. Nu pot, în clipa asta, să-i întorc, măcar atât, zâmbetul. Iartă-mă, Flavius Domide! Dar, dacă țin ochii strânși, ești încă acolo. Încă aici.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google