Transformarea lui Dinamo: de la ham-ham-ul promisiunilor la miorlaul insolvenței cu plan modificat

Și nu orice praf de pe orice tobă.

Va fi praful de pe o tobă bătută asurzitor în toată această perioadă de diverși - de la suporteri care au negociat înțelegeri nerespectate cu jucători lui Dinamo și până la oficiali ai clubului care i-au amăgit cu acea primă versiune de plan făcut cât să obțină licența.

O vorbă spune că cei care au de luat bani țin minte, iar cei care au de dat se mai încurcă în calcule sau chiar uită cu totul de datorii.

De asta, e important să reamintesc câte ceva despre o parte a frumoșilor fani dinamoviști care au salvat echipa în mai multe rânduri și fără de care nu ar fi putut exista victoria juridică și contabilă de ieri.

Concret, chiar înainte ca Dinamo să "aplice" pentru insolvență, unii membrii ai borad-ului DDB au negociat niște înțelegeri cu fotbaliști care jucaseră pentru echipă și care aveau de încasat sume importante de bani.

Scopul negocierilor nu era ca aceștia să-și scadă pic pretențiile, așa cum reieșea aparent din discuții, ci doar o formă de-a câștiga timp.

Personaje cunoscute din DDB precum Alexandru Anghel și Tararache i-au amăgit pe jucători și le-au dat o țeapă care din perspectivă legală este de necontestat.

Sigur, cu această ocazie, ei și alții din DDB care știau ce pregătesc jucătorilor au descoperit că nu e ușor să ai onoare în fotbal.

E mult, mult mai ușor să înjuri din peluză oficialii clubului - de la Prunea la Bălănescu, de la Badea la Negoiță decât să poți gestiona situații dificile precum cea în care, pentru a salva clubul, ești nevoit să recurgi la măsuri care, destul probabil, sigur nu le-au făcut vreo plăcere.

Da, sigur, vor spune că în ciuda acestui fapt, pentru Dinamo a meritat. Clubul e mai presus de orice.

Doar că-n ciuda acestui fapt, nu poți fi selectiv cu faptele tale. Pentru jucători și familiile lor n-a meritat.

Ce ar trebui să știe cei care au fost driblați de Dinamo prin metoda Insolvența

În ciuda a ceea ce diverse companii postează pe site-urile lor la rubrica Misiune și Valori, relațiile de muncă și de afaceri sunt, în general, amorale.

Nici moral, nici imorale.

Amorale.

Amoral însemnând, în mare, o formă de indiferență față de idee de moralitate.

Care nu ia în calcul moralitatea.

Mulți însă nu observă nuanța și pun semnul egal între amoral și imoral. E doar o tentație emoțională, așa cum sunt de obicei cam toate discuțiile legate de insolvență în fotbalul românesc.

De ce se întâmplă asta?

Pentru că aceștia văd insolvențele doar ca pe o formă prin care diverși încearcă și reușesc uneori să-i păcălească / fure pe cei care ar fi meritat doar să fie plătiți.

O astfel de idee este susținută zdravăn și de fapte.

Dar chiar și așa, tot e o super simplificare a situației.

"Dinamo avea de plătit 8 milioane, a intrat în insolvență și uite că mai plătește un singur milion. Ce dreptate să fie asta?".

Lucrurile sunt destul de simple, chiar dacă nu-s nici pe departe evidente.

Concret, când un fotbalist semnează un contract cu un club, el nu se angajează doar la obligațiile care decurg din acel contract.

El își asumă atât contractul (lege între părțile semnatare), dar și legislația locală care guvernează genul respectiv de înțelegeri. Inclusiv legislația legată de insolvență.

Normal, concentrarea maximă este pe clauze, pe conținutul efectiv al contractului. Nu te mai gândești la chestiuni adiancente precum posibilitatea ca respectivul club să evadeze din zona obligațiilor pe care și le-a asumat prin această portiță.

Doar că-n România ar trebui să te gândești la asta indiferent dacă ești român ca fostul director de marketing al lui Dinamo, Radu Bîrlică, sau străin ca italianul Fabrini.

De ce?

Pentru că însăși legislația insolvenței este una aparte la noi.

Mai mult, după atâția ani de când George Copos a inițiat prima insolvență din fotbalul românesc și până astăzi, fotbaliștii ar ar trebui să ia în calcul și această posibilitate - ca unele cluburi să-ncerce să le dea țeapă chiar și când această idee nu a fost una plănuită.

Plus că insolvența chiar este o formă de protejare a unei societăți vulnerabile cu scopul de-a exista în continuare spre interesul teoretic al tuturor, inclusiv al statului păpător de taxe și impozite.

Care stat poate păpa aceste taxe și impozite doar dacă are de la cine să le ia. De la societăți care falimentează fără să aibă nimic de valorificat, statul ia ce iau și fotbaliștii de obicei.

Nimic.

Reguli pentru fotbaliștii care semnează în România

Prin urmare, ce pot face fotbaliștii și toți angajații din fotbal care semnează contracte și speră să-și încaseze banii promiși?

În primul rând, să aibă pretenția ca sumele pe care le au de încasat să fie garantate de-o manieră suplimentară. Există tot felul de variante, iar în fotbalul nostru tradițională este cesiunea drepturilor TV.

Adică, suma cu cea mai mare probabilitate de încasare conform istoricului contractelor de acest gen.

Dar chiar și acolo pot exista riscuri dacă accepți promisiunea de-a fi plătit din banii care vor intra sezonul viitor în club. Astra a procedat așa și a retrogradat, prin urmare nu au mai venit bani din drepturi TV și toți care aveau de luat au rămas cu această onoare - că au de luat.

Dar nu vor mai lua vreodată.

De asemenea, niciun fotbalist n-ar trebui să aibă înțelegere pentru angajatorul care depășește termenul de plată al contractului.

Din prima secundă în care regulamentul îi permite, ar trebui să depună sesizare la comisii pentru a primi banii sau a primi banii și a fi declarat fotbalist liber.

Ce-au făcut fotbaliștii de la Dinamo și de peste tot?

Au fost băieți buni și au acceptat depășiri de termene de plată.

Sau, și mai rău, au semnat hârtii prin care acceptau amânarea plăților ca echipa să-și poată lua licența.

Mare, mare eroare.

În fine, oricât de exagerat ar suna, e de verificat dacă nu cumva o dublă cetățenie nu strică în acest caz având în vedere că aceasta le-ar permite inclusiv fotbaliștilor români să se ducă instant cu litigiile la FIFA, unde amabilitatea față de trageri de timp și alte șmecherii specifice fotbalului nostru nu sunt permise.

Iar ca ultimă măsură, orice fotbalist care semnează în România ar trebui să identifice un impresar / avocat care are un istoric glorios în ceea ce privește capacitatea de-a obține banii clienților săi în relație cu cluburile angajatoare.

Sigur, chiar și astfel de măsuri nu pot oferi protecție totală fotbaliștilor în relație cu cluburile neserioase, dar măcar scad cât de cât un risc real de-a pierde bani.

La ce va duce asta?

La mai puține situații în care un club de fotbal are ca singură mare performanță recentă trecerea prin două insolvențe fără să fi falimentat.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google