Tot ce trebuie să știi despre "Derby della Madonnina". Inter – Milan este meciul ce rupe Milano și Italia în două

Milan Foot-Ball and Cricket Club a fost înființat în 1899, datorită mai multor englezi stabiliți la Milano. Herbert Kilpin, născut în Nottingham, este recunoscut drept părintele fondator al “diavolilor roșii”.

Marea schismă a orașului Milano

Kilpin a fost ajutat, în punerea bazelor clubului, de către Alfred Edwards, un om de afaceri din Shropshire. Însă scena politică a Italiei avea să sufere seisme ale căror replici au atins și echipa lui Kilpin și Edwards.

Derby di 𝗠𝗶𝗹𝗮𝗻𝗼. #InterMilan pic.twitter.com/voVa3NeZdw

— Lega Serie A (@SerieA) September 16, 2023

Naționalismul avea să vină la putere, iar, în 1908, Federația Italiană de fotbal crea două titluri de campioană. Campionatul Federal, ce permitea accesul jucătorilor străini, și, mai important, Campionatul Italian, care se juca doar cu fotbaliști autohtoni. În ultimul s-a înscris și Milan.

După doar un an, mai mulți fotbaliști străini din cadrul Milan Foot-Ball and Cricket Club, nemulțumiți de politica echipei, au plecat. Așa s-a născut Football Club Internazionale. Un club în care accentul era pus pe principiul internaționalismului.

Mai mult, această deschidere către lume a făcut din Inter o echipă cu simpatizanți din clasa intelectuală, bogată a Milano, o trupă a elitelor. De aceea, primele derby-uri dintre cele două cluburi au fost marcate de diferendele politice.

Milan avea, până la urmă, să accepte jucători străini în echipă, câștigând primul lor Scudetto după separare, avându-i în componență pe legendarii suedezi Gunnar Nordahl, Gunnar Gren și Nils Liedholm.

Probabil cea mai aprig disputată perioadă din istoria acestei rivalități imense a fost în anii 1960. Iar Milan și Inter erau atât de bune, încât nu dominau doar pe plan intern, ci erau redutabile și în Europa.

Gianni Rivera și Sandro Mazzola, simbolurile Milanului și Interului

Milan, sub îndrumarea severă a lui Nereo Rocco, a câștigat două titluri de campioană, o Cupă a Italiei, două Cupe ale Campionilor Europeni (actuala Ligă a Campionilor) și o Cupă Intercontinentală.

Între timp, Inter, condusă de Helenio Herrera, inventatorul celebrului cattenaccio, un om a cărui viață și carieră reflectă virtuțile inițiale ale clubului - născut în Argentina din părinți spanioli, crescut în Maroc, fotbalist în Franța - a obținut trei titluri de campioană, două Cupe ale Campionilor Europeni și două Cupe Intercontinentale.

Este și perioada în care au apărut și legendele celor două cluburi. Milan îl avea pe Gianni Rivera, iar Inter pe Sandro Mazzola. Cei doi erau atât de mari, însă jucau pe același post, așa că Ferruccio Valcareggi, antrenorul Squadrei Azzura, îi băga pe câte o repriză pe fiecare.

Gianni Rivera, supranumit “Golden Boy”, este, în continuare, probabil cel mai cunoscut nume din istoria Milanului, chiar dacă pe la echipa rossonera au trecut fotbaliști ca Cesare și Paolo Maldini, Baresi, Gullit, Van Basten, Shevchenko, Pirlo, Ronaldinho sau Ibrahimovic.

Cu peste 650 de meciuri jucate pentru Milan, Rivera a fost prezent la toate marile succese ale echipei din anii 1960. Mai mult, alături de Gigi Riva, Fachetti și Sandro Mazzola, Rivera a fost o piesa esențială în mecanismul Italiei ce a devenit campioană europeană în 1968.

Puțină lume știe că Sandro Mazzola este fiul unuia dintre cei mai mari fotbaliști italieni din toate timpurile Valentino Mazzola. Copilăria, și, ulterior, viața lui Sandro a fost marcată de moartea tatălui său în faimosul accident aviatic de la Superga, când toată echipa lui Torino a pierit.

Pentru Sandro, fotbalul a fost terapeutic. Pentru fanii nerazzurri, Sandro a fost darul de fiecare weekend, împachetat în negru și albastru.

Probabil meciul care l-a așezat definitiv pe Mazzola în cufărul cu amintiri prețioase ale suporterilor a fost finala Cupei Campionilor Europeni din 1964. Disputată contra celor de la Real Madrid, cu giganții Puskas și Di Stefano pe teren, partida a fost decisă de Sandro.

Italianul a marcat de două ori în victoria cu 3-1, aducând trofeul la Milano. Doar Johan Cruyff a fost mai bun decât el în acel sezon, conform ierarhiei Balonului de Aur.

Era lui Berlusconi și Moratti

Doi dintre cei mai cunoscuți patroni din istoria fotbalului italian, au fost, fără îndoială, Silvio Berlusconi și Massimo Moratti.

În februarie 1986, Silvio Berlusconi a preluat un Milan care se afla în derivă. Retrogradase de două ori în “B”, o dată din cauza scandalului de meciuri trucate, Totonero, iar a doua strict din cauze sportive.

Flerul lui Don Silvio i-a adus la Milano pe Rijkaard, Gullit și Van Basten, pe lângă Baresi, Ancelotti, Maldini, Donadoni, iar “rossoneri” au dominat fotbalul italian între anii 1988 și 1996. Aceasta a fost cea mai bună perioadă din istoria echipei.

În 1989, Milan a trecut, în drumul ei spre Cupa Campionilor Europeni, de Steaua, scor 4-0, în finală. Asta după ce învinsese, în semifinală, pe Real Madrid, cu scorul general de 6-1.

Massimo Moratti, care se lupta în primul rând cu Berlusconi, a investit și el mai bine de un miliard de dolari în Inter, dar fără a obține rezultatele rivalilor de la Milan.

A fost adus Ronaldo, pe o sumă record a acelor vremuri, 26 de milioane de euro, dar acesta s-a accidentat grav. A venit și Marcelo Lippi, dirijorul revenirii celor de la Juventus, dar a fost demis după doar un sezon. Vieri, Roberto Carlos, Crespo, Roberto Baggio, Figo, Recoba, sunt doar câteva dintre numele ajunse în tricoul lui Inter.

Doar “tripla” din 2010/2011, când în tricoul Interului juca și Cristian Chivu, a mai spălat din amărăciunea fanilor nerrazzuri. Cu Mourinho la timonă, Inter a luat Liga Campionilor, Campionatul și Cupa Italiei.

Cel mai tare meci dintre Milan și Inter

Europa încă simțea efectele celui de-al doilea război mondial, iar Italia nu era excepția. În sezonul 1948/1949, Inter și Milan avea așteptări mari de la derby. “Diavolii roșii” se bazau pe tripleta Gunnar Nordahl, Gunnar Gren și Nils Liedholm, care câștigase medalia de aur la JO din 1948. Inter nu avea jucători iluștri, dar era echipa mai omogenă.

Când suedezul Liedholm înscria în minutul 19, nu era golul cu care se deschidea scorul. Nici măcar al doilea al partidei. După nici 20 de minute de joc, Milan conducea deja cu 4-1! Inter avea nevoie de un erou, de un supererou, iar acesta s-a numit, în acea zi, Amadeo Amadei.

Italianul care a jucat doar doi ani la Inter, a marcat pentru 2-4. Istvan Nyers, maghiarul, i-a adus și mai aproape pe nerrazzuri, 3-4. Avea să înscrie 26 de goluri în acel sezon de Serie A.

Amadei a înscris golul egalării, în minutul 50, iar Lorenzi i-a adus pe cei de la Inter în avantaj doar opt minute mai târziu. De la 1-4 la 5-4. Suporterii ambelor echipe erau bulversați. Sigur, din motive diferite. Drumul între agonie și extaz fusese parcurs de ambele galerii, numai că în sens invers pentru fiecare.

Annovazzi a marcat pentru 5-5 după doar un minut de la preluarea conducerii de Inter. Teatrul absurd își avea una dintre repezentațiile de seamă la Milano.

Însă Amadei avea o misiune și avea să o ducă la bun sfârșit. În minutul 64 a înscris golul victoriei, 6-5 pentru Internazionale.

Happy Derby della Madonnina day!#InterMilan 🔥 pic.twitter.com/aENWmOzR1N

— Adriano Del Monte (@adriandelmonte) September 16, 2023

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!