exclusiv Radu Banciu și Adrian Florea în dialog cu Loți Bölöni (2). Cui i-a scos dinții pe teren, ce rol avea asistentul Lăcătuș, câtă avere a strâns în carieră și care jucător i-a rămas cel mai aproape de suflet: "Nu e Cristiano!"

Adrian Florea: Cât de des mergeați la Budapesta? Aveați voie, înainte de '89?

Ladislau Bölöni: Nu voie, timp nu aveam. Credeți-mă că timp nu aveam.

AF: Nici în anii '70, când erați jucător la ASA?

LB: Păi, eu timp de opt ani de zile am fost la facultate. Opt ani de zile pentru că nu aveam, pur și simplu, timp. Am dat tot timpul prioritate echipei naționale. Să fii student și să joci fotbal mai mergea, dar să fii și internațional, pentru că jucai meci sâmbătă sau duminică și te lua la națională și te întorceai peste zece zile, că pe vremea aceia în cantonamente stăteai mult, plecai în America de Sud o lună și jumătate, când te întorceai nu mai... Erai pierdut total la facultate. Și atunci, ca să mă descurc...

AF: Dumneavoastră dorind să faceți facultatea pe bune și serios, nu doar ca să luați vreo diplomă.

LB: Da, se putea și așa, dar nu. La Medicină la Târgu Mureș nu se putea, pur și simplu ăla trebuia să își deschidă gura, iar eu trebuia să fac ceva. La ASE poate era altceva. Dar atunci când trebuie să faci ceva la un bolnav...

AF: Și ați și vrut să profesați.

LB: Și am și vrut să profesez, da. Eu veneam de la echipa națională, coboram din tren la Brașov, frate-miu mă aștepta la Brașov, el era medic la Baraolt, mergeam acolo. Eu în Baraolt am învățat să fac extracții. I-a adus pe toți copiii care trebuiau să facă… Ce mândru am fost pe urmă, când o colegă laici, la Târgu Mureș, pe Strada Lungă, nu mai știu dacă este clinică acolo sau nu, nu reușea să scoată o rădăcină. Și a zis: ”Poți să te uiți tu”. Și prin două mișcări am reușit să scot, eu care nu prea... Dar am făcut opt ani de zile facultate, ca să ajung până la bun sfârșit.

AF: Când ați scos ultima măsea?

LB: Demult. Eu am plecat...

AF: În Franța deloc? Ca să glumesc, ați scos măsele doar pe terenul de joc. Apropo, ați lăsat vreun adversar fără dinți sau măsele?

LF: Pe Belodedici!

Ladislau Bölöni: "Marius era cel mai fricos"

AF: Serios?

LB: Da. Cel puțin așa spune el.

AF: Sper că atunci când adversar, nu coechipier.

LB: Da, mi-a fost adversar. Dar am scos multe și colegilor, în cabinetul din Ghencea.

AF: Asta știu. Cine era cel mai fricos?

LB: Lăcă. Dar pe urmă mi-a fost asistent, atunci când trebuia să șlefuiesc ceva și să țină oglinda sau limba departe de instrument. Și cum vorbea! Într-adevăr, ca pe teren! Obraznic ca un...

Radu Banciu: ”Fiara” i se spunea.

AF: Și vă ajuta? Adică era de ajutor, nu vă încurca?

LB: Nu, nu. ”Calmează-te! Calmează-te”, le spunea pacienților. Ridica vocea! Era un băiat și este un om cu o inimă deosebită.

RB: Știu că la Târgu Mureș figurați tot timpul în programul de meci ca stomatolog. Restul erau strungari, forjori, ce meserii mai aveau, lucrau pe la faianță.

LB: Pentru mine școala a fost tot timpul ușoară.

RB: Dar de ce ați dat la Liceul Papiu Ilarian, dacă voiați să faceți Medicină? Că "Papiu" pregătea pentru altceva.

LB: "Papiu" era singurul liceu, din ce îmi amintesc eu, la care prima limbă străină era engleza, iar a doua era franceza. La altele franceza era prima. Sau germana. Și eu eram cu engleza prima. Și o alegere, Dumnezeu mi-a ajutat, a fost o alegere deosebit de bună, pentru că în clasa a 11-a, că eu în ultimii doi ani am făcut la "Papiu", la noi dirigintele a întrebat în decembrie cine merge la examen de ingineri. Erau doi, trei, patru și a zis: ”Bine. Când este la matematică, geometrie, algebră, matematică și fizică, sunteți în primul rând. Voi restul în spate”. 13 am fost care ne-am prezentat la Medicină. Anatomie, biochimie, fizică. Restul materiilor, treacă meargă.

RB: Deci ați învățat în limba română?

LB: Nu, în limba maghiară.

Ladislau Bölöni: "În cantonamentul din America de Sud eu învățam anatomie, chimie, biofizică"

RB: Deci la "Papiu" atunci era clasă de maghiară. Apoi, numai la "Bolyai" mai erau clase maghiare.

LB: Ce vreau să spun e că s-a dat prioritate examenelor de admitere la facultate, așa că mie mi-a spus profesorul de anatomie, de exemplu: ”Eu știu că duminică ai meci, să știi că sunt tot timpul în tribune, văd, urmăresc programul tău de echipa națională, când pleci. Și poți să pleci, pe mine nu mă interesează de nimic, dar când vii înapoi, mie îmi răspunzi. E clar, primul care va fi întrebat vei fi tu, tu trebuie să îmi spui despre tot”.

AF: Și ce făceați, vă luați manuale și învățați în cantonament?

LB: Da.

AF: Serios? Inclusiv în turneul acela de o lună și ceva, în America de Sud?

LB: Da, le-am luat cu mine în avion. Anatomie, biofizică, chimie, astea trei erau.

RB: Deci ați dat examenele la Medicină la Târgu Mureș în maghiară?

LB: Da.

RB: V-ați văzut vreodată, în timpul carierei de fotbalist, medic? Medicina ați văzut-o așa, ca pe o profesie, atunci când erați deja fotbalist important? Ați spus la un moment dat: ”Poate mă fac medic”?

LB: Altcineva a luat decizia. Decizia a luat-o maică-mea.

RB: Bănuiesc că v-ați dus la Medicină ca să profesați, nu ca să deveniți fotbalist.

LB: Nu, bineînțeles. La noi în familie mama a fost cu severitatea: ”Doresc să aveți o diplomă în mână!”. Eram buni elevi, și frate-miu și eu, nu era problemă de școală, și a spus că nu se poate să fii un muncitor, să mă ierte clasa muncitoare, dar pe vremea aceea, ca să ai un alt statut, trebuia să ai o diplomă. Și astfel fratele meu a intrat la Medicină cu patru ani înaintea mea: ”Dacă el a reușit, și tu trebuie să reușești!”. Și aici am avut un noroc, atunci când eu am semnat la Târgu Mureș, doctorul echipei este prezent în momentul în care eu semnez și îi promite mamei că el va avea grijă să îmi caute profesor pentru pregătire, ca să intru la facultate.

RB: Deci atunci fotbalul era doar un hobby.

LB: Mama nu era absolut deloc bucuroasă pentru fotbal, mai ales după tragedia care i s-a întâmplat lui taică-miu. Fotbalul a devenit un subiect negativ și departe, au trebuit să treacă luni de zile ca maică-mea să mă lase din nou la fotbal. Nu mi-a interzis, dar nu a mai vorbit despre fotbal. Eu am ieșit din fotbal și ea, după vreo patru luni de zile, îmi pune întrebarea: ”Dar tu nu mai mergi la antrenamente?”. Prin asta eu am înțeles că îmi dă voie să mă duc. Și, astfel, m-am întors înapoi la fotbal.

AF: Cât vă mai așteptăm până reveniți în antrenorat?

LB: Depinde cum decurg lucrurile. Deocamdată ce pot să vă spun? Eu muncesc mult, am multe de făcut, dar nu ascund faptul că în momentul în care sunt în grădină sau când mă prezint la festivitatea asta pe care o am, eu simt că nu ăsta este țelul meu în viață.

RB: Adică vă simțiți antrenor în continuare?

LB: Nu mă simt la locul meu în afara fotbalului.

AF: Deci oferte au mai fost, le-ați refuzat? Ce nu v-a convenit la ele, dacă au existat?

LB: În general eu aleg încet, ca ardelenii. În plus, am peste jumătate de secol de când sunt în fotbal, ca antrenor sau ca jucător. Și sunt anumite lucruri care mă izbesc în ultima vreme: ”Bine, dar ce caut eu aici, în hotelul ăsta? De ce iau eu acum avionul să zbor nu știu unde?”. Și, în același timp, simt că sunt niște lucruri care, în această vreme, au cam trecut pe lângă mine. Trece timpul, eu pe maică-mea până acum o vedeam de două ori pe an, maxim trei zile, oare mai am timp? Oare timpul se mai întoarce? Astea trec, nu mai revin! Și asta mă pune pe gânduri. Atunci...

AF: Trebuie să fie o ofertă care cu adevărat să vă provoace.

LB: Să îmi dea o anumită satisfacție! Satisfacția asta ar putea să fie sportivă, însă la treaba aceasta trebuie să recunosc că anii ăia buni au cam trecut.

RB: Aveți niște contacte în Franța, de exemplu, acum? Ligue 1 sau Ligue 2?

LB: Am avut, dar gândiți-vă că atât timp cât am fost la Metz eu eram la o mie de kilometri de casa mea. Deci de asta spun că de când eu am plecat...

AF: Sunteți cumva sătul de avioane, de hoteluri, de alergătura asta continuă?

LB: Sunt anumite saturări, și atunci ca să răspund acestora trebuie să-mi permit să mă gândesc și să aleg ceva care să îmi dea și mie o anumită satisfacție.

AF: E clar! Numai naționala României v-ar mai tenta!

RB: Sau un club din sudul Franței, ați fi mai aproape, ați fi mai aproape de casă.

LB: Nu este ușor. În sud e Marseille, nu se poate. La Monaco am fost și n-a mers absolut deloc. Nice merge și ea bine.

RB: Ar fi și câteva echipe de ligă secundă care merg bine. Sau, de exemplu, am văzut că la Cannes au venit niște proprietari. E în liga a patra acum, sunt amatori.

LB: Acest lucru nu mă deranjează, dacă îmi găsesc rolul. Sunt alte probleme care mă pun pe gânduri.

RB: Ce ați putea să prindeți, după părerea mea, și nu e departe, e Montpellier, care sunt o echipă de Ligue 2, îl au pe Camara ăsta care nu e un antrenor confirmat, ei se bat la promovare, deci asta ar fi. Dumneavoastră cunoașteți campionatul din liga a doua franceză, deci asta ar fi o soluție, să zicem. Poate chiar un Toulouse, în Ligue 1.

LB: E și problema concurenței, care este deosebit de mare.

RB: Bine, dar aveți un nume acolo, vă știu.

LB: Da, da.

Ladislau Bölöni: "Școala de antrenori din România era de râsul lumii!"

RB: Ați fost la multe echipe. Un antrenor din România nu are nicio șansă să ajungă în Franța, dar un antrenor care e considerat francez poate să ajungă acolo. Bine, ei vă considerau român, că țin minte că presa franceza tot timpul vă spunea așa.

LB: Da, dar acest lucru pe mine nu mă deranja, era interesant, că acolo eram considerat antrenor român, aici mi se reproșa că mă consider francez. Adevărul este că eu mă consider antrenor francez, căci acolo am terminat cursurile de antrenor, foarte grele, și acolo am antrenat.

AF: Și, cumva, ca să facem trecerea către un Bölöni ceva mai tânăr, cum este Cristi Chivu. Este român, dar este antrenor de școală italiană, indiferent dacă asta ne place sau nu ne place.

LB: Ne place, nu ne place, Chivu a jucat 10-15 ani în Italia.

AF: Da. Și școala de antrenori el a făcut-o acolo, el nu are nicio legătură cu...

LB: O să spun ceva, poate că neplăcut pentru anumite persoane. Când am fost selecționer, am stat la o masă cu Aimé Jacquet, cu Santini, cu Domenech, și zic: ”Bine, și noi în România avem licența cutare”. Ei nu răspundeau, apoi au zis: ”Loți, te rugăm, spune-ne, compari licența PRO de aici cu licența de acasă?”.

RB: Păi, bine, dar ei nu știau de un Piști Kovacs, de un Mircea Lucescu? România dăduse niște nume, totuși, în antrenorat, nu era chiar o țară bananieră.

LB: Bine, adevărul este că eu cât am fost selecționer acasă am participat la examenele acelea de antrenorat, iertați-mă și să mă ierte fotbalul sau cei de acolo, erau de râsul lumii! Sper că acum este mult mai bine. Dar s-a creat o părere despre această școală cum că nu avea nicio valoare.

AF: Pe dumneavoastră v-au chemat la București să vă dea vreo licență? V-au obligat, ca să zic așa?

LB: Nu. Totuși, am vrut eu să fiu prezent, să văd cum merg examenele.

AF: Deci nu ați fost pentru licență, ci pur și simplu să vedeți.

LB: Da, eram selecționer, aveam timp.

AF: Am crezut că v-au chemat...

RB: ...să vă valideze cumva. Știți că în Franța și Marcelo Bielsa a avut nevoie să i se valideze diploma de antrenor, când a venit la OM, în 2014?

LB: Foarte corectă treaba aceasta. Consider treaba aceasta foarte utilă. Este o meserie unde sunt bani, unde concurența este deosebit de mare și, să spun așa, nu neapărat în sens peiorativ, dar șovinismul își spune cuvântul. Acum nu știu cum ne-am prezenta noi, să mă scuze albanezii, însă dacă ar veni un albanez aici să o antreneze pe Dinamo... Nu știu...

RB: Cred că la echipele de club s-a mai schimbat mentalitatea, la echipa națională nu. În afară de Christoph Daum noi n-am avut selecționer străin. Bun, dacă ar veni un albanez să antreneze naționala, i-ar sări lumea în cap la primul eșec.

AF: Ce anume nu v-a plăcut atunci când ați mers să asistați atunci la școala de antrenori?

LB: Păi nu mi-a plăcut nimic! Să vezi o comisie de examinatori în care erau la masa juriului nea Imi, Drăgușin, Angelo Niculescu, Rădulescu și Bella Kassai, iar întrebarea era cum se numea fundașul stânga al Germaniei în anul nu mai știu care. Deci absolut nicio legătură... Să vezi un examen practic, cu Gicu Constantin, care se plimbă în costum în teren și este o temă tactică dată pe două terenuri, iar ăia care au terminat trec prin terenul tău, deci o harababură nebună!

RB: Pe când în Franța cum e? În fața cui erați când v-ați dus la examen și ce se discuta?

LB: Păi, în Franța s-a găsit o soluție, pentru că și acolo era problema asta că vin profesorii de gimnastică, de sport, care au terminat facultate și din puntul de vedere al teoriei cunosc mult mai mult decât fotbalistul ăla care nu a avut timp sau nu a putut. Și atunci s-au făcut două examene practice. La examenul practic trăgeai un bilet și trebuia să demonstrezi ce trebuie să facă în timpul jocului extrema stângă timp de opt minute și ce trebuie să facă un libero sau mijlocașul defensiv. Asta trebuia să prezinți. Și atunci se uitau la ce te gândești, în ce detalii poți să intri. La treaba aceasta, cei care au fost fotbaliști au avut un avantaj și atunci lor li se dădea un coeficient destul de mare pentru această probă. În schimb, pentru teorie, acolo unde venea echipa cealaltă, tot așa de mare era coeficientul. Deci aici se echilibra. Și pe urmă erau probleme tactice, iarăși trăgeai bilet, s-au făcut cursuri pentru astea, deosebit de dificile.

RB: Da, plus că trebuia să stăpâniți și limba.

LB: Nici nu se punea problema ca eu să nu vorbesc sau să nu scriu în franceză. Deci era o problemă tactică: adversarul joacă nu știu cum, tu trebuie să pregătești echipa nu știu cum. Și asta trebuia să faci. Pe urmă aveai examen scris, examen de comunicare, te punea în fața unuia.

RB: Ca o facultate.

LB: Da.

AF: În câte limbi vă descurcați? Nu la perfecție, cât să puteți ține o discuție tactică.

LB: Eu mă descurc în cinci limbi: portugheză, franceză, engleză, română și maghiară. Nu-i destul!

AF: Credeți că necunoașterea unei anumite limbi e un impediment pentru un antrenor?

LB: Da. Eu eram foarte aproape să semnez cu o echipă bună din Germania, dar am eșuat. În Bundesliga.

RB: Să știți că niciun antrenor român nu a fost până acum la o formație de top din Bundesliga, deci ar fi fost o premieră.

AF: Poate ne spune domnul Bölöni cât de top era echipa?

RB: Adică erați la o echipă, să zicem, de nivelul lui Stuttgart?

AF: De nivelul lui Dortmund?

LB: Da.

AF: Adică de primele 7-8?

LB: Da.

AF: Și limba a fost un prag, o barieră de netrecut?

LB: Nu era o barieră, deja îmi făceam planurile. Am o verișoară care trăiește în Ungaria și care este profesoară de germană. Acolo așa merge, trebuie să știi...

AF: Guardiola și Ancelotti nu știau când s-au dus în Bundesliga.

LB: Nu știau, dar Guardiola venea din Spania și așa mai departe. Aveam handicap din acest punct de vedere.

RB: Vă considerau francez sau român?

Boloni: Acum nici nu știu dacă spuneau că sunt român sau nu, mi s-a explicat că trebuie să cunosc limba germană. Iar răspunsul meu a fost, în franceză, să facem încercarea în șase luni de zile. Cu Portugalia a fost la fel. E mult mai ușor să înveți portugheză decât germană, totuși am spus hai să încercăm în șase luni de zile. Și dacă nu...

Ladislau Bölöni: "Am refuzat o ofertă cu 7 cifre!"

RB: Aici v-a dezavantajat un pic că la "Papiu" nu ați făcut germană.

AF: Dar cea mai exotică ofertă de unde a fost? Pe care nu ați onorat-o.

LB: Am avut o ofertă nu demult pentru un salariu de șapte cifre, primul număr nu era unu, și, când am auzit de unde vine... Din Iran era, mi s-a spus că nu e chiar așa de rău. Apoi m-a sunat cineva de la ambasada maghiară, că au auzit de ofertă... Una dintre doleanțele mele era ca acolo unde mă duc să nu am probleme de securitate, de siguranță.

AF: Totuși zerourile alea nu v-au tentat?

LB: Asta vreau să spun. Sunt priorități la care mă gândesc. Să fie siguranță, în primul rând. Pe urmă am avut o altă ofertă, dar ca să mă întorc acasă ar fi trebuit să călătoresc cu avionul 15 ore. Asta este prea mult! Am mai avut o ofertă deosebit de bună și, să fiu corect, nu ca antrenor, ci ca director tehnic la o echipă națională. Nu din Europa, însă salariul era în așa fel încât singura motivație ar fi fost să particip la un campionat mondial. Banii eu cred că sunt tot timpul importanți, dar să intru într-o țară unde trebuie să cunosc o altă cultură, o altă limbă, să mă adaptez, să aduc familia acolo și să rămân tot timpul cu un semn de întrebare despre când ești dat afară, măcar să știi pentru ce. Banii acolo nu au fost deloc încurajatori. Pe urmă, chiar și asta, să am un anumit confort. Mă gândesc acum la multe lucruri. Trec anii, trec niște lucruri pe lângă mine și automat că îmi pun întrebarea dacă merită sacrificiul. Ei, ca eu să accept sacrificiul, atunci trebuie să am anumite condiții. De exemplu, o viață care îmi dă un anumit confort. Să pot să mă gândesc așa cum trebuie la munca mea. Să nu am deplasări lungi, să nu trebuiască să călătoresc cu avionul în fiecare sfârșit de săptămână.

RB: Cum ar fi fost în Iran, pentru că acolo distanțele sunt foarte mari.

LB: Din iarnă până în vară călătorești.

RB: Deci aveați de la o echipă de club din Iran, nu de la națională?

LB: Da.

RB: Naționala Iranului e antrenată numai de străini, deci foarte mulți s-au dus acolo.

LB: Și nu e o țară rea.

RB: Îl știți probabil pe Carlos Queiroz, care a fost antrenorul Iranului.

LB: Sigur, am și vorbit cu el.

AF: Dacă ați putut refuza o ofertă cu șase zerouri!

LB: Nu am spus că erau zerouri, am spus că era de șapte cifre.

Ladislau Bölöni: "Un milion am. Un milion de lei"

AF: Înseamnă că, spre deosebire de anul 2001, când îi declarați lui Marius Tucă într-un interviu că încă n-ați strâns un milion, acum aveți măcar un milion, din moment ce ați putut refuza.

LB: Nu știu, cât este euro față de leu?

AF: Atunci era vorba de dolari, acum euro e vreo cinci lei.

LB: Atunci am, un milion de lei am.

AF: Dar care a fost, sigur că nu o să ne dați cifre exacte, unde a fost cel mai bun contract, în țările arabe sau la Monaco?

LB: Astea două.

AF: Cu regretul, totuși, că aventura la Monaco a fost ce vă doreați să fie.

LB: Acolo am câștigat cei mai mulți bani!

AF: Cei mai mulți bani, pe perioada cea mai scurtă.

LB: Da, a fost greșeala mea cea mai mare pe care am făcut-o în fotbal. Să accept Monaco.

AF: De ce?

LB: Pentru că Monaco trecea printr-un moment pe care nimeni nu voia să îl creadă. Mergi la Monaco, excelent, semnezi imediat cu două mâini. Eu am vorbit înainte cu Deschamps, iar el îmi spunea că e un club prăpădit, nu are nimic. Didier îmi spunea asta. Cum adică nu avea nimic? Că nu plătim impozit e un avantaj. Dar nu are un teren de antrenament, cel de la La Turbie nu era încă total pregătit, și multe greutăți pe care nu voiam să le cred. Când mi s-a propus să merg la Monaco, eu mai aveam contract la Rennes.

RB: Sunteți primul antrenor care o duce pe Rennes în Europa.

LB: Da, deci eram bine așezat, proprietarul clubului era unul dintre cei mai bogați oameni din Franța, Francois Pinault, relații foarte bune cu toată lumea, cu publicul, cu echipa. Am refuzat o propunere de la Bordeaux, dar la Monaco nu am mai rezistat. Am semnat, apoi mi-am dat seama că nu ți se deschidea total ușa. Numai așa, puțin, cât să te uiți la ce e înăuntru, dar nu ți se explica, astea sunt problemele. Și toți, de la directorul tehnic și până la președinte, țineau de scaun de nu se poate.

Cum l-au transferat pe Leko peste capul antrenorului

AF: Dați-ne un exemplu de situație dificilă la Monaco.

LB: Era un jucător croat, era Campionatul Mondial din 2006 pe vremea respectivă, și avea un meci în Germania: ”Hai să mergi, că este jucătorul ăsta, Leko, să mergi acolo să vezi dacă e bun sau nu”. Mă duc în Germania, Leko nu e titular. Îl bagă după 15 minute că se accidentează unul. Lent, n-are nimic deosebit. Nu m-a impresionat absolut deloc. Mă duc acasă, îi spun directorului tehnic că nu, eu vreau pe altcineva, un portughez, nu pe Leko ăsta. Mă sună apoi fostul director tehnic de la Bordeaux, care între timp s-a dus în Brazilia, mă sună de acolo: ”Te felicit!”. ”Pentru ce?”. ”Ai semnat jucătorul”. ”Care jucător?”. ”Pe Leko”. ”Nu, tocmai am renunțat la el”. ”Ești nebun, scriu ziarele că a semnat”. ”Cum adică a semnat?”. ”Leko este jucătorului lui Monaco!”. Mă duc la directorul tehnic, iar el îmi spune: ”Da, am făcut o afacere bună, a semnat contract pentru numai trei ani”. Ca să aflu pe urmă că prințul a făcut o excursie la Polul Nord, că armata ucraineană l-a condus până acolo și ăsta juca în Ucraina, la Dinamo Kiev... Deci ei l-au asigurat și, între timp, seara i-au spus despre un jucător foarte bun pe care să îl ia acolo. El a pronunțat numele și ăștia au început să tremure ca să îl aducă. L-am sunat pe Vasili Raț, de la Dinamo Kiev, care era ungur.

RB: Raț a jucat și la Cupa Mondială din ‘86.

LB: Da. Eu eram în relații bune cu el. Și îmi spune: ”Loți, numai probleme o să ai cu ăsta. Nu numai că nu e bun, dar e și un scandalagiu”. Le mai spun ăstora de la club încă odată.

AF: Deci se mai întâmplă și în Vest chestii din astea, totuși.

RB: Așa se întâmpla la Monaco.

LB: Am ajuns acolo într-un moment în care nimic nu mergea. După mine, și ăsta este un proverb unguresc, cea mai bună bucurie e când te bucuri de necazul altuia. Asta s-a întâmplat cu mine. După ce am plecat de acolo, Raphael Varane marchează un gol la Monaco cu capul și golul acela îi retrogradează. Acum răutatea iese din mine...

RB: Așa e. Monaco a retrogradat și s-a întors după un an.

LB: Cei care au venit după mine au eșuat toți, pentru că peștele putrezește de la cap.

RB. Am impresia că dumneavoastră l-ați promovat și pe Stephane Mbia.

LB: Da, un băiat excelent!

RB: Care a câștigat titlul cu OM, cu Deschamps antrenor.

LB: A câștigat de trei ori Cupa UEFA.

RB: La Sevilla, ulterior. Deci e adevărat cu Mbia, l-ați băgat la Rennes.

LB: Mbia a fost un monstru, imens. Altfel, un copil.

AF: Care vă sunt jucătorii care v-au rămas aproape de suflet? Sigur, Cristiano e un caz separat, toată lumea îl știe.

LB: Cel mai apropiat de sufletul meu este Petr Cech.

RB: Portarul. Da, la Rennes.

LB: Suntem într-o relație bună, pentru că dacă îi iau pe toți ai mei cu care am lucrat, Hugo Viana, Quaresma, Ronaldo, Rui Jorge, Mbia, Gourcuff...

RB: Gourcuff a fost și la națională. Intelectual, cică era un om deosebit.

LB: ...Alex Frei și așa mai departe. Dintre toți ăștia, cel mai inteligent, educat, tot ce vrei, după ce lași fotbalul la o parte și te uiți la om, Petr Cech este. Nu departe se situează Raphael Varane, și el un băiat interesant.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.