exclusiv Rugby și gastronomie: Povestea lui Sandu Bucătarul

El a fost parte integrantă a primei echipe naționale care a participat la Cupa Mondială din 1987, un moment istoric pentru rugby-ul românesc, în care au fost invitate doar cele mai bune echipe din lume. În meciul cu Zimbabwe, Sandu a jucat titular, contribuind la o victorie de neuitat (21-20).

Pe parcursul carierei sale, Sandu a câștigat trei Cupe ale României alături de Grivița Roșie în anii 1983, 1985 și 1986. De asemenea, a fost parte din lotul României care a obținut Cupa FIRA în 1981, când ”tricolorii” au reușit să câștige toate cele cinci meciuri, inclusiv un impresionant 15-0 în fața echipei Franței. Aceste victorii au fost parte dintr-o perioadă de aur pentru rugby-ul românesc, în care echipa României învingea echipe precum Italia (35-9), Spania (56-6), Uniunea Sovietică (18-10) și Polonia (33-0).

Mititei și ciorbă de burtă în Noua Zeelandă

Însă Sandu nu este doar un sportiv de excepție; el este și un bucătar talentat, cunoscut pentru pasiunea sa pentru gastronomie. Povestea sa nu se limitează la terenul de rugby; el își amintește cum românii din Noua Zeelandă i-au cerut rețete tradiționale românești, cum ar fi mititei și ciorba de burtă, în timpul primei ediții a Cupei Mondiale din 1987, găzduită alături de Australia.

Deși surprinzător pentru un sportiv profesionist, nea Sandu a reușit să îmbine cu succes aceste două pasiuni: sportul și gătitul. Participând la cele mai importante competiții, el a găsit timp să pregătească zilnic mâncare pentru colegii săi, servind peste 1.200 de angajați ai Atelierelor Grivița.

Cum ați început rugbyul? Rugbyul v-a ales pe dumneavoastră sau dumneavoastră ați ales rugbyul?

A fost o îmbinare. Făceam fotbal la juniorii Rapidului, la grupa lui Miky Mihăilescu, unde am fost coleg de echipă cu Laurențiu Codoi, care apoi a mers la juniorii lui Grivița, iar după armată a optat să rămână la Steaua și rugby la CSS, la grupa de pitici. Acolo, primul meu antrenor a fost nea Toni Groman. La pupitrul tehnic era domnul Munteanu, dar și profesorul Nicu Vizitiu. Aveau o relație foarte bună la școala 184, cu profesorul de sport Doru Dinulescu, iar el ne îndruma către Clubul Sportiv Școlar, unde au ajuns mulți care au jucat și pentru echipa națională. Cam așa am îmbinat și fotbalul și rugbyul până pe la 14 ani, am jucat fotbal și la Divizia C la Laromet, după care am decis să rămân doar la rugby.

Ce performanțe ați realizat ca jucător și antrenor?

Ca jucător, ca junior, am fost internațional, am jucat în 1976 o finală de Campionat European, la Albi (Franța), dar am pierdut în fața francezilor și am ieșit vicecampioni. Apoi, pasul a fost către echipa de seniori. Am fost cooptat la o discuție cu staff-ul Griviței, cu Viorel Morariu și Radu Demian, am acceptat și așa am ajuns la Grivița Roșie.

Ați jucat doar la Grivița?

Da, am jucat numai la Grivița. Din 1976 până după Cupa Mondială, în 1988.

Sunteți practic ca acasă aici, în Parcul Copilului.

Aproape toată viața mi-am petrecut-o aici. Am continuat cu activitatea de antrenor. Era o activitate destul de bogată alături de foștii antrenori și jucători, alături de care am evoluat, cu Sergiu Bărgăunaș, cu Constantin Tudor. M-am lipit și eu la grupările mai mici. Era profesorul Piștalu, m-am reîntâlnit și cu fostul meu antrenor, domnul Vizitiu. Eu am lucrat la copii, apoi juniori, cu foștii jucători, colegi de generație Tudor Constantin, Ovidiu Cârcei, Calafetenu Constantin și cu actualul antrenor federal, prof. Daniel Mitrea.

Totul era benevol, veneam după orele de program de după serviciu și așa a început activitatea de antrenor. Mi-am continuat cursurile de antrenor și, la un moment dat, la echipa mare, în 1993, când a ieșit campioană, s-a produs fenomenul Caritas, cu niște jucători care au plecat. Apoi a fost acea oportunitate cu niște jucători de a evolua în străinătate. Jucătorii erau de calitate, Vlad Gabriel, Tiberiu Brânză, Sârbu, demi-ul echipei naționale.

S-a destrămat puțin echipa, din punct de vedere valoric, și a retrogradat cu Emil Pasache și Pavlovici, alături de care au ieșit campioni, dar s-a pierdut mai bine de jumătate din echipa care a ieșit campioană. Mulți au plecat în străinătate, dar mulți au plecat la alte cluburi, că începuse să se discute de rugby profesionist și alte contracte. Cei de la Cluj, cu Caritas, îi ademeneau cu această posibilitatate.

A fost o perioadă grea, pentru că situația clubului era precară, s-a schimbat sistemul competițional, cu două divizii, noi eram în a doua. Apoi s-a făcut decalajul între jucătorii profesioniști și amatori și atunci s-au făcut trei divizii, unde am rămas în a treia, care era pur amatoare, pentru că nu puteam să urcăm cu copii de 18-19 ani.

Noi îi spuneam Divizia Fantastică, pe care am câștigat-o de trei ori, cu drept de promovare, dar nu am făcut-o din cauze financiare, dar nici nu aveam stabilitatea unui lot de la meci la meci. Băieții lucrau sâmbăta sau duminică și ne trezeam că nu avem foaia completă. Trebuoe să ai minimum 23 de jucători pe foaie, dar la Divizia Fantastică puteai să te duci și cu 18 sau 19 jucători.

Echipa aparținea de Atelierele Grivița.

Da, sponsorul care a fost tot timpul alături de echipă, a fost uzina Grivița Roșie. Drepturile de finanțare au fost mai puține. Nu puteam ține pasul cu cluburile profesioniste, să le facem contracte jucătorilor, dar în rest, toate cheltuielile de deplasări, echipamente, vize medicale, le-a suportat uzina.

Cum vă descurcați acum, în Liga a II-a?

Stăm bine, cu o parte din bani de la uzină și o parte de la Asociația Suporterilor Grivița. Fiecare a făcut o cotă parte, ca să avem posibilitatea să ne prezentăm la meciuri. Atelierele Grivița este principalul finanțator al RC Grivița.

Spuneați că după ce ați revenit de la Cupa Mondială, ați pus ghetele în cui, ați început ca voluntar? Cu ce vă ocupați în timpul programului?

Mulți din lumea rugbyului mă știu. Dacă spui Alexandru Marin, mai puțini, dar dacă spui Sandu Bucătarul, atunci toți mă știu. Am făcut școala profesională de bucătari pe Viilor, la îndrumarea unui mare cofetar din București, vecin cu noi. L-a impulsionat pe tata să mă trimită la o meserie ca lumea.

M-a încântat, pentru că mergeam la el în laboratoare, gustam din prăjituri, dar și modul de lucru. Am optat pentru clasa de bucătari. La vremea respectivă ajungeai prin intermediul unui trust, care îți asigura un loc de muncă, dar și cu examen.

Cu examen?

Mulți întreabă cum cu examen? Cu chimie organică, cu română și desenul ornamental. Astea erau materiile și erau doar 14 locuri. În fine, am terminat-o, am urmat liceul la seral, atunci eram chiar junior și aveam 16 ani, când am terminat, și trebuia să merg la muncă.

Profesorul Nicu Vizitiu a încercat să găsească relațiile, în așa fel încât să pot pleca mai devreme de la serviciu, ca să ajung la antrenament cu cei care erau elevi.

Practic va scoteau din producție.

Așa se numea, scoatere de producție. Perioada de juniorat am făcut-o fără scoatere din producție, dar perioada de seniorat, când plecam în cantonamente, eram cu scoatere din producție. Mă plătea clubul practic. Salariul nu mi-l achitau cei la care eram angajat. La fel și când eram în cantonament cu echipa națională. Anunțam la serviciul că lipsesc și eram scos din producție.

Care este mâncarea preferată pe care o gătiți?

Bucătăria este știință gastronomică și artă culinară. E foarte greu să le îmbini pe toate și depinde unde îți desfășori activitatea. Dacă lucrezi într-un restaurant select, unde toate sunt de la superlativ în sus, atunci trebuie să fii un cunoscător, să ai cunoștințe vaste despre sosuri, care sunt groaznice. Dacă nu te pricepi, dai chix cu toate. Sau mai e bucătăria de linie, gen cantină, unde și acolo ești contracronometru.

Eu am lucrat la cantina Grivița, unde vă dați seama făceam practică și am ajuns la contracronometru, la 10.45 suna, cum spuneam noi, la Vasile Roaită, și totul trebuia să fie gata pentru 1.200 de persoane.

Noi, la acea vreme, aveam expozițiile pe care trebuia să le facem. Avem expoziții pe bază de legume și veneau cei de la trust și ne verificau. Toate cantinele muncitorești, trebuiau să prezinte o expoziție culinară la un interval de 2-3 ani, cu o gamă variată de preparate din legume, pește și mai puțină carne, că nu prea se găsea după cum bine se știe.

Că m-ați întrebat de un preparat, am făcut o lună de zile la Athenee Palace, eram repartizați. În vacanțele de la școala profesională, aveam practică ( nde eram plătiți ) în restaurante sau pe litoral, în vacanța mare, chiar pe litoral 18 zile.

Aveau un preparat, nu prea am mai auzit de el în zilele noastre, pui Khievscaia. Era foarte interesant, cu un sos de unt, care se ține la congelator, apoi se introduce în piept, împesmetat și apoi procedeul termic cu prăjire în ulei. E ceva deosebit.

În rest, chiar am avut ocazia să lucrez cu colegi de ai mei. Am reușit să facem protocolul la primul salon auto la Romexpo. Nu știu dacă în săptămâna aia am dormit trei ore pe noapte. A ieșit super bine, cu multe aprecieri. Am lucrat atunci cu Rodica Tișu, soția fostului rugbyst Mircea Tișu.

Ați făcut parte din lotul priemei echipe a României participante la Cupa Mondială din Australia și Noua Zeelandă din 1987. Este ultima generație mare a rugbyului românesc, cu Hari Dumitraș, regretatul Florică Morariu, Mircea Paraschiv, inclusiv Marcel Toader. Cum a fost participarea la acea ediție?

Am spus că dacă tot m-am dat peste cap la rugbyul ăsta și a apărut această oportunitate cu prima Cupă Mondială, cu statutul de invitat, pentru că nu a fost cu calificări atunci. Cred că fiecare jucător de atunci a zis că încearcă să ajungă la Cupa Mondială. Eram deja la 30 de ani, venisem după o accidentare foarte urâtă, veneam după o ruptură fibrilară în secția mușchiului femural. M-a ținut vreo șase luni pe margine. Am reușit să o repar și am zis că dacă tot mă apuc de treabă și este o portiță și pentru mine, de ce să nu încerc?

A fost o perioadă în care trebuia să joci bine în campionat ca să fii văzut de staff-ul tehnic. Nu mai era același staff, nu mai era profesorul Irimescu și nici Teo Rădulescu. Era nea Nacu de la Constanța.

Fiecare echipă avea jucătorii consacrați, cum a fost Mircea Paraschiv sau Dumitru, care și-au propus să prindă Cupa Mondială. A fost o perioadă grea, cu meciuri, la care trebuia să joci bine, cu stagiile la care trebuia să participi, la meciurile de trial care erau pe parc și la meciurile de dinainte de Cupa Mondială, cele din cadrul Campionatului European.

Eu nu am prins meciul cu Italia, care s-a jucat la Constanța. Eram dezamăgit, dar am prins meciul cu URSS, care s-a jucat la Tbilisi (Georgia). Chiar am reușit să înscriu o încercare și am câștigat cu 13-12. Se pare că ăla a fost biletul meu pentru Cupa Mondială.

Cum a fost? Veneați dintr-o țară comunistă, aveați deplasări în străinătate cu echipa națională sau cea de club. Cum a fost experiența în acea parte a lumii?

Pentru cei care au mai efectuat turnee, nu era ceva surprinzător, dar când ajungi la un turneu atât de mare, rămâi wow. Ne-au preluat de la aeroport, cu hoteluri de prima clasă, cu interviuri, cu teren de antrenament perfect, cu presa după tine tot timpul. Ne-am echipat să ne facă poza turneului, pentru fiecare echipă. Te amețea un pic, dar experiența celor care au mai ieșit pe afară, a făcut să fie ok. Cei mai noi, Tinca, Răducanu s-au acomodat repede.

Rezultatele le știe toată lumea. Nu am reușit decât o singură victorie, cea cu Zimbabwe, într-o grupă cu Franța și Scoția. O grupă grea, iar meciurile cu Franța și Scoția nu au fost dezamăgitoare din punct de vedere al jocului prestat.

Scorurile, dacă ne uităm la ele. Franța ne-a dat vreo 50, dar le-am dat și noi vreo 16. Am fost cu scoția, ne-au dat 30, dar le-am dat și noi vreo 20 și ceva. Am ieșit onorabil din meciurile alea, nu am ieșit ciufuliți.

Ați avut suporteri români acolo?

Da, la Dunedin (Noua Zeelandă) este o comunitate de români. Am fost invitați de această comunitate, prin intermediul unui preot, care a organizat o recepție, care pentru noi a fost o surpriză. Ne așteptam să mergem undeva, într-un local, unde să stăm de vorbă cu românii din Noua Zeelandă. Totul a fost organizat la biserică, o masă câmpenească și românii au venit cu ce au gătit pe acasă.

Și au gătit mâncare românească?

Da, au gătit mâncare românească, chiar și sarmale. Am ajuns să avem și discuții clulniare, iar cineva m-a prezentat că aș fi bucătar și nu mai scăpam de ei, tot mă întrebau dacă le pot da rețeta de ciorbă de burtă. Le-am spus că e complicată, dar ei spuneau că au tot ce au nevoie aici.

Mi-au zis dacă îmi fac rost de ingrediente, le fac o ciorbă de burtă și niște mici? Până la urmă nu le-am făcut, dar rețetele le-am dat, s-au descurcat. Acum, dacă le-a ieșit bine, dacă nu, iarăși bine. Câțiva erau pricepuți, eu mi-am făcut datoria și le-am dat rețetele.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google