special Ion Țiriac, “elogiu-portret” pentru omul de la care a ”furat” mustața celebră: “Figura lui m-a urmărit peste tot”. Personajul modest de poveste transformat în model de miliardar

“Capul lui este acoperit de un păr care seamănă cu niște brațe de meduză. Deasupra gurii stă o mustață care cumva sugerează că acest bărbat a fost în locuri despre care cei mai mulți oameni nu știu că există. Pe rând, se uită furios la public, se holbează la arbitri, se uită la Dumnezeu din ceruri…Toți negustorii Mesopotamiei la un loc nu pot egala ridicatul nepăsător din umeri al lui Țiriac.

Țiriac nu seamănă deloc cu un jucător de tenis. El poate fi un personaj dintr-o reclamă la țigări de foi, un agent triplu din Alexandria, un vânzător de mașini second-hand din Marrrakech. Țiriac are aerul unuia care e pe punctul de a face o afacere într-o cameră secretă aflată în spatele altei camere secrete”.

Așa îl descria celebrul scriitor englez John McPhee pe tenismanul est-european Ion Țiriac, după apariția românului la Wimbledon în 1971.

Mustața celui care avea să devină antrenor de tenis de succes și, mai târziu, miliardar i-a fascinat mereu pe jurnaliștii occidentali. “Mustața de morsă”, scria Richard Hodder în 1986 într-un articol din Los Angeles Times.

Acum cinci ani, Costică Năstase - fratele mai mare al lui Ilie Năstase și primul partener de dublu în tenis al lui Țiriac - își amintea pentru Libertatea: “În 1962, am plecat împreună cu Țiriac la turneul de la Roland Garros. Am fost atunci primii români ajunși după război pe tabloul principal. Iar la acea competiție a venit și un mare tenismen australian John Newcombe, care avea o mustață mai deosebită, cu marginile lăsate mult în jos spre bărbie. Lui Țiriac i-a plăcut foarte mult și atunci a decis să-și lase o mustață identică”.

Țiriac a negat, însă, mereu această versiune. “Nu îmi aduc aminte când am început să-mi las mustață. Știu doar că a fost înaintea lui John Newcombe. Face parte din mine atât de tare încât, dacă aș rade-o, ar fi ca și cum mi-aș tăia mâinile”, le mărturisea omul de afaceri jurnaliștilor de la New York Times în anii ’90.

“Moș Chiriac mi-a lipsit cel mai mult în ziua finalei”

Adevărata sursă de inspirație pentru Ion Țiriac e un personaj necunoscut, un bătrân din Brașov pe care actualul miliardar l-a cunoscut în copilărie. Rămas fără tată, răpus de cancer când viitorul tenisman avea doar la 10 ani, Țiriac a fost fascinat în adolescență de figura paternă a unui îngrijitor de terenuri de la baza Olimpia din Brașov.

Acolo a început tenisul actualul miliardar, devenit ulterior de trei ori finalist de Cupa Davis.

În 1974, Editura Stadion publica volumul “Victorie cu orice preț”, scris de Ion Țiriac împreună cu Ioan Chirilă. În carte, omul de afaceri îi face un portret sensibil lui “Moș Chiriac”. Este personajul despre care Țiriac povestește cu cea mai mare afecțiune:

“Nu vreau să scap prilejul de a face un elogiu-portret unui om din lumea tenisului, unui om care, deși n-a fost jucător de tenis, se asociază în mintea mea cu tot ce înseamnă tenis. Numele lui nu cred că vă spune ceva. E un nume obișnuit: Chiriac.

Apropo de Chiriac. M-a întrebat odată cineva de unde vine numele meu, Țiriac, un nume în general mai puțin obișnuit la noi în țară. Dacă-mi permiteți, trebuie să vă spun că acum o sută de ani și mai bine, numele familiei mele era tot Chiriac. Dar lunga istorie a actelor civile a impus această modificare. Într-o bună zi, un notar anonim, scriind poate neatent, l-a pierdut pe h. Așa s-a ajuns la numele Ciriac.

Într-o altă zi, cu nu mai știu ce prilej, un alt notar anonim, care poate că știa nemțește, a vrut să 'restabilească' sonoritatea numelui și l-a transformat pe c în ț. Așa se face că am dobândit un nume mai puțin obișnuit, pe care multe ziare din străinătate l-au mai schimbat o dată, neavând la dispoziție sedila noastră.

Dar să revin la adevăratul Chiriac, adică la acel care a rămas. Vă spuneam că este un om dăruit total tenisului. Brașovenii care au ținut o rachetă în mână îl cunosc foarte bine.

Eram copil, abia începusem să joc și am rămas impresionat de făptura lui moș Chiriac. Avea niște mustăți de husar, ca Franz Josef, și era nelipsit de pe terenurile de sub Tâmpa. Ați ghicit, probabil că moș Chiriac era meșterul terenurilor de zgură de pe care a pornit tot tenisul brașovean.

Fără moș Chiriac nu se putea face nimic în tenisul brașovean. (…) Moș Chiriac este cel mai modest și mai blând om pe care l-am întâlnit. Îl cunosc de peste 15 ani, dar nu-mi aduc aminte să-l fi văzut ridicând tonul la vreun jucător, chiar dacă acel jucător avea numai 8 ani și ifose de 20.

O, de-ați ști cât e de grea meseria îngrijitorului de terenuri și mai ales a unui teren de zgură! Ori de câte ori veneam pe la cinci dimineața, ca să prind o oră pe răcoare, moș Chiriac era de mult cu furtunul în mână sau cu grebla de mături după el. Pe la 6, terenurile erau lună. Liniile erau trase, fileurile mângâiate și scuturate: moș Chiriac n-ar fi admis ca un singur fulg să le modifice geometria.

S-ar părea că la ora startului în jocuri munca unui îngrijitor de terenuri încetează. Așa ar fi normal pentru un om care începe munca la lumina lunii, puțin după miezul nopții. Dar moș Chiriac nu dormea niciodată. Era într-o veșnică mișcare toată ziua. El era omul care trebuia să facă totul. El trebuia să refacă liniile, din oră în oră, el trebuia să pună o coardă nouă la racheta unei tinere speranțe care nu avea timp de pierdut, el trebuia să planifice terenurile, să cronometreze totul, să dea mingi, să caute mingile rătăcite, într-un cuvânt să facă totul într-o lume mereu grăbită, mereu nervoasă, mereu răstită, mereu rea.

Și totuși, pe moșul meu Chiriac nu l-am văzut niciodată supărat. M-am gândit deseori: de unde atâta stăpânire de sine, de unde atâta filozofie de nobilă resemnare? Mulți spuneau că moș Chiriac e crescut la școala răbdării și a tutunului. Într-adevăr, fuma mult. Avea o pipă veche, roasă de jar. Fuma zi și noapte. Îi simțeam prezența pe teren încă înainte de a deschide poarta. Din pipa lui moș Chiriac venea un miros minunat, pe care nu-l pot uita. Era un savant amestec de busuioc și levănțică, pentru că - am uitat să vă spun - moș Chiriac își pregătea singur tutunul, acestea fiind singurele lui clipe de răgaz.

Am avut întotdeauna în față exemplul bătrânului îngrijitor de terenuri de la poalele Tâmpei. Figura lui m-a urmărit pretutindeni. Poate că uneori am găsit și unele resurse de voință în amintirea acestui om fără pereche. Poate că privindu-l peste mări și oceane, am regăsit o oarecare putere, amintindu-mi de acest om fără program și cu ore de producție nelimitate, de acest om care a făcut totul, de la A la Z, pentru tenisul brașovean.

În preajma Cupei Davis (n.r. - finala pierdută de România la București, în 1972, în fața Statelor Unite), am fost obsedat de un gând. Am avut certitudinea că singurul om capabil să facă terenurile finalei este moș Chiriac. Am căutat să-l aduc special de la Brașov. Era cât pe aci să se realizeze acest proiect al meu, acest proiect care îmi părea a fi mai mult decât un proiect. Era, dacă vreți, un fel de superstiție. Aveam credința că pe terenurile lui moș Chiriac voi juca mai bine decât pe orice alt teren. Până la urmă, n-am putut aranja aducerea lui la București, din motive minore - ceva cu cazarea. În serile finalei, printre atâtea alte gânduri, m-am oprit din nou asupra mustăților de husar ale lui moș Chiriac. Ceva îmi spunea că el a fost omul care mi-a lipsit cel mai mult în zilele finalei.

Moș Chiriac lucrează și astăzi terenurile de zgură ale Brașovului. El își continuă munca grea. Trebuie să vă spun că sub Tâmpa îngrijirea terenurilor e mult mai dificilă decât oriunde. La Brașov plouă de multe ori pe zi și numai un om care a învățat până și taina plutirii norilor știe să facă o treabă adevărată.

Nu demult, moș Chiriac a făcut patru terenuri noi de zgură la Dinamo Brașov. Ele sunt impecabile. Acest om neobosit își depășește, ca întotdeauna, atribuțiile. El continuă să nu doarmă, căutând să descopere până și taina frigului. La Brașov, patinoarele naturale își duc viața tot datorită lui moș Chiriac. În ultima vreme, bătrânul meu husar a început să facă și alte descoperiri. Am aflat că, mereu în pas cu vremea, a deprins până și secretele terenurilor de bitum.

Pentru mine, însă, moș Chiriac va rămâne întotdeauna cu furtunul în mână, la lumina zorilor, și cu grebla de mături, la căderea serii.

Tenisul e în primul rând sudoare. Acesta este și motivul pentru care moș Chiriac, omul care n-a jucat niciodată tenis, este pentru mine unul dintre marile personaje ale tenisului”.

Discipolul lui Țiriac: “Toți ne-am luat după mustața lui moș Chiriac”

Discipol al lui Ion Țiriac în anii ’70, fostul tenisman Traian Marcu a început și el tenisul în Brașov, la baza unde “moș Chiriac” îngrijea terenurile. Și el poartă încă din tinerețe celebra mustață pe oală luată de Țiriac de la bătrânul angajat de la Olimpia. Marcu descrie pentru iAMsport.ro fascinația miliardarului pentru omul care îngrijea zgura din Brașov:

“Am crescut lângă moș Chiriac. Era un tip mai retras, dar foarte prietenos. Toți ne-am luat după el cu mustața aia groasă. Țiriac îl iubea foarte mult și îl respecta enorm. Fuma numai pipă și Țiriac îi mai aducea din străinătate câte o pipă, tutun de pipă. Când mergeai la bază, se simțea mirosul ăla aromat de tutun.

Țin minte că la un turneu la Brașov, Țiriac i-a spus: 'Moșule, te rog să-mi faci terenul foarte moale'. Moș Chiriac stătea toată noaptea să îi stropească terenul lui Țiriac. El nu era un jucător de tenis iute, era muncitor. Îi trebuia un teren lent”.

Marcu povestește că “nu îmi mai aduc aminte când a murit moș Chiriac, parcă acum 9-10 ani. Avea o nepoată, Camelia Chiriac, care a fost și ea jucătoare bună de tenis. Am jucat împreună la dublu mixt, ea a fost campioană europeană”.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.