Căutarea de idoli. Vali Moraru, editorial despre plecarea lui Klopp de la Liverpool

Tocmai despre asta e vorba în ”the beautiful game”. Despre emoția din jurul unei mingi. Despre oamenii frumoși și buni uniți de o pasiune. Despre muncă, despre competență, despre inteligență creativă, despre impact în comunitate, despre zâmbet, despre viață, despre durere, despre absolut.

E ceva ce nu s-a zis sau nu s-a scris despre epoca Klopp la Liverpool? Poate că nu, dar fiecare detaliu merită să mai fie zis și scris încă o dată.

E evident că suporterul de LFC simte un mare gol în stomac la plecarea lui Jurgen, dar ce s-a întâmplat duminică pe Anfield n-a adus nici o secundă a prohod. Dimpotrivă, a fost o bucurie a conexiunii cu o legendă și cu istoria unui club.

Jurgen Klopp o părăsește pe Liverpool

De ce și-ar fi dorit milioane de oameni să fie pe Anfield la un meci amărât și fără miză cu Wolves? Să plângă după Klopp? În nici un caz! Să se bucure împreună de anii cu el și să-i mulțumească germanului pentru tot.

Circulă pe net un dublu desen. Mai întâi, o umbră cu șapcă trece prin fața unui perete de care se sprijină, căzută, sigla lui Liverpool. Apoi, după ce umbra va fi trecut mai departe, sigla e așezată din nou, sus, pe perete. A rămas căzută doar șapca, drept semn al trecerii pe acolo.

Klopp a avut întotdeauna vorbele la el. Nu e o întâmplare. E un tip inteligent, educat și cultivat. Poate aborda orice subiect din fotbal și nu se ferește de cele dinafara lui.

În anii la Liverpool a vorbit despre o mulțime de lucruri, de la pandemie la politică, fără să dea sfaturi sau verdicte. Doar să-și exprime o părere de care comunitatea are nevoie.

Sunt oameni politici care trec prin cursuri intensive și grele ca să poată ridica privirea din foaie măcar două secunde. Își pun la lucru armata de consilieri ca să poată ține un discurs fără gafe majore și în care să strecoare o glumiță, să pară și ei oameni.

Nu-mi dau seama dacă Jurgen Klopp se sfătuiește cu cineva pe tema asta. Poate că, la începuturi, o fi apelat la specialiști pentru a-și cizela discursul. E sigur că acum tot ce zice vine din bagajul acumulat, din propria experiență, din felul lui de a fi.

"Trebuie să uit de lacrimi"

Face ca totul să pară spontan, dar crezi că el nu s-a gândit săptămâni la rând ce va spune acolo, pe Anfield, în acea duminică de 19 mai, la mijlocul terenului, la ultima apariție? Evident că s-a gândit și că a cântărit totul la miligram.

”Trebuie să uit de lacrimi! Trebuie să fiu tare, să mă bucur de acele ultime clipe ca manager pe Anfield! Să trec peste emoțiile copleșitoare și să dau tonul la bucuria imensă de a fi parte a istoriei LFC!”.

A reușit, i-am pândit orice moment de slăbiciune, când i s-ar fi umezit ochii sau când vocea ar fi patinat măcar puțin. Nimic. Pentru că ”The Normal One” avea încă o treabă de făcut pentru Liverpool: să le dea oamenilor speranță pentru ce va fi să fie.

Vorbele lui au cuprins tot ce trebuia pentru a oferi o importanță istorică momentului. A vorbit despre ce a fost și cât de frumos a fost. Despre jucători, despre club, despre oraș. Despre cât de acasă s-a simțit. Despre SuperPuterea pe care o reprezintă fanii lui Liverpool. Și a împins lucrurile atât de departe încât a făcut ce n-a văzut nici Parisu’ și nici Liverpoolu’: a cântat numele următorului manager!

Discursul perfect al lui Klopp i-a lăsat pe suporteri cu bucuria de a-i fi fost contemporani. Dar și cu îndoielile aferente plecării lui. ”Primiți-l așa cum m-ați primit pe mine! Continuați să credeți!” – sunt vorbele de care aveau nevoie cei transformați chiar de Klopp din ”doubters” în ”believers”.

Arne Slot, urmașul lui Jurgen Klopp

Sigur că nimic nu va mai fi la fel. Oricât de bun ar fi Slot. Dar nu se putea alt final pentru misiunea lui Klopp decât mesajul că va fi bine dacă ei, liverpudlienii, vor continua să creadă.

Am asistat la multe despărțiri inevitabile ale fotbalului. Gala Hagi e prima și, poate, cea mai dureroasă dintre ele.

Apoi, rămâne în istorie despărțirea lui Totti de Roma, cu scrisoarea lui Francesco și cu valurile de lacrimi de pe Olimpico. De plecarea fizică a lui Diego... ce să mai zic? Diego mi-a luat cu el și o parte a copilăriei. Acum, Jurgen.

LFC-ul meu de secol 21 cunoaște două mari ere. În ambele știam că e acolo cineva de încredere care are grijă de visurile mele. Liniștea asta mi-a dat-o mai întâi Stevie G. Și am trăit împreună noaptea de la Istanbul. Apoi, Klopp. Și am trăit titlul după 30 de ani și 4-0 cu Barcelona.

Nu mai e nimeni să-mi dea o asemenea liniște. Ies iar la căutare de idoli.

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google