”Craiova, dincolo de minutul 90”. Marius Mitran scrie despre Universitatea, intrată ”în minutele de prelungire ale răbdării tuturor”
Galerie foto (1 fotografii): ”Craiova, dincolo de minutul 90”. Marius Mitran scrie despre Universitatea, intrată ”în minutele de prelungire ale răbdării tuturor”
Marius Mitran | Publicat: 27.09.2023 14:09 | Actualizat: 27.09.2023 14:09
Universitatea cu care eu m-am născut avea toate calitățile din lume, mai puțin una: nu credea în lacrimi. În ale altora, niciodată, cu atât mai puțin în ale ei, rare oricum.
Universitatea Craiova din anii ‘70 te prindea, te zdrobea, îi greșeai, te ținea minte. Nu avea în dicționar cuvântul “milă” ori expresia “mai stai un pic să ne mai gândim!” La ce să ne mai gândim?
Pe 11 martie 1973, în Giulești, 3-1 la pauză pentru Rapid, campioană cu 6 ani înainte. Intră, după aproape o jumătate de an de pauză, timp în care suferise două grave intervenții chirurgicale, Oblemenco, fostul jucător al giuleștenilor.
Se termină 6-4 pentru olteni, cu trei goluri ale sale, la unul dintre ele, o “torpilă” de la 35 de metri, Rică Răducanu, declarând că s-a ferit, pentru că “îmi smulgea capul de pe umeri, tăticu’!”.
Și vorbim despre cel mai talentat portar din istoria fotbalului românesc. Apoi, tot cu golul lui Oblemenco, Universitatea învinge acasă, pe Dinamo, iar câteva săptămâni mai târziu, în iunie, joacă pe “23 August” în fața a 70.000 de oameni cu Steaua.
Nocturnă. 1-0 la pauză, gol Țarălungă. 2-0 Marcu, 3-0 Oblemenco, mă rog, 0-3. 1-3 Tătaru, 1-4 din nou Oblemenco, 1-5 autogol Cristache, Năstase 2-5, Marcu, 2-6. Sfârșit. Nu mai vorbesc de marile sezoane ale Craiovei Maxima, de aceea nea Vanea i-a și zis astfel.
Mai un 7-0, mai un 8-1, mai câștiga o finală de Cupă a României cu 6-0, cu Poli Timișoara, la doar câteva luni după ce Poli elimina pe Celtic Glasgow în Cupa Cupelor, ba 5-2 cu Baia Mare a lui Mateianu, găsiți rezumatele pe YouTube.
În plus, tradiția a continuat, Știința ținând minte tot ceea ce era de ținut minte. En los buenos y en los malos, tambien, no, Grande? Mai ții minte returul cu Brașovul, din ‘95? Că turul a fost, oricum, de neuitat. Parcă tot 6-0, nu?
Ieri, azi, mâine. Hai, azi… Craiova pierde două din cele trei puncte la Cluj, cu “U”, în prelungiri. Golul lui Nistor vine însă aproape firesc, așteptat, implacabil, inevitabil.
După ce Markovic și Koljic ratează la 1-0 pentru Craiova, primul singur cu portarul, al doilea, de la un metru cu poarta goală, calcă pe minge, echipa intră pe modul avion: fără semnal și gata să confirme legea numărul 1 a fotbalului, care spune că “ocaziile ratate se răzbună”.
Și fotbaliștii plecați fac la fel. Și timpul pierdut, și viața, tot astfel condamnă. Există un destin care se repetă și altul care trece o singură dată prin gară?
Craiova a fost aproape campioană, în 2020, pentru câteva minute, când același Nistor marca pentru 1-0 în ultima etapă, cu CFR Cluj. Cu Bergodi antrenor la olteni și, desigur, Dan Petrescu la clujeni. Copleșită de miză, de nu știu ce, Știința pierde cu 1-3.
Anii care urmează acelei finale de campionat sunt trași la indigo. Cu Reghecampf, cu Rădoi, cu Neagoe, din nou cu Reghe, cu alții, cu oricine și în orice condiții, cu public venind pe Ion Oblemenco în 30.000 de voci, ca altădată, ca ATUNCI, sau mai sceptic, “doar” 15-20.000, oltenii construiesc și se înscriu cu grație într-un tipar: pierd tot ceea ce au. Ratează ceea ce nu se ratează. Sisif e transferat acolo sus, lângă Ivan și Mitriță.
Acum, alt an, alt sezon, alt adversar, același spirit lipsit de … de… de ce?! Cazul Ivan. “De echipă. De spirit de echipă, e un frustrat despre care se poate spune că e un egocentrist, despre care se spune că nu-i pasă de echipa asta”, spune uriașul Sorin Cârțu în Fanatik.
Și are dreptate, acum ca întotdeauna. Acum, când Craiova a intrat în minutele de prelungire ale răbdării tuturor, mult după 90+ infinit, cred că are, în sfârșit, un diagnostic, dacă nu și o rezolvare cuprinsă în el: spiritul de echipă care nu iartă.
Sau care, deocamdată, deja de niște ani, se iartă doar pe ea însăși. Mereu și mereu și mereu. Timp ar mai fi, în definitiv, un sfârșit e un început, nu? Dar dacă, în cazul unora dintre cei de pe teren, un sfârșit e, totuși, un sfârșit? Sau chiar e o condiție sine qua non pentru un nou, un alt, un bun început?
Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.
Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
