”Iordănescu, nota 3!” Dumitru Graur, editorial dur la adresa selecționerului

L-am văzut crescând frumos în casa părinților săi, pe când Puiu Iordănescu începuse să aibă o frumoasă carieră de antrenor.

A jucat mai mult fotbal decât frații săi mai mici, dar a trecut numai pe la echipe modeste, din lipsă de talent major. Apoi a devenit la rându-i antrenor, însă unul aflat permanent în umbra tatălui său, sfătuit, ajutat, ca să nu zic împins de la spate pentru a ocupa un loc pe banca de lângă teren, A1 cum se spune mai nou.

Episodul cu Pandurii Tg. Jiu rămâne unul edificator. Au fost destule voci care susțin că însăși numirea la cârma echipei naționale s-a făcut cu sprijin politic, pârghia fiind axa Oprea-Dîncu-Burleanu, desigur la presiunile lui Iordănescu Sr.

Apoi toate acestea s-au uitat, sau am vrut noi toți să le uităm, ca să dăm o șansă unui antrenor încă foarte tânăr.

Edward a ratat un prim obiectiv, cel din Nations League (ne-au bătut atunci Bosnia și Muntenegru), dar el a fost menținut în continuare la cârma naționalei. Fiindcă la orizont se vedeau deja preliminariile pentru Campionatul European.

Promisiunea nu putea fi decât calificarea, după o atât de lungă absență la un turneul final. Cu mult noroc, România a obținut chiar un egal în deplasarea de la Lucerna, într-un meci pe care Elveția l-ar fi putut câștiga ușor cu 3-0...

Nici cu Kosovo (la 0-0) n-am jucat cine știe ce, dar iată că înaintea meciului cu Israel, la București, în fața a aproape 50.000 de spectatori, avem șanse reale de a ne păstra și consolida locul calificativ.

Declarații care de care mai optimiste, cum că vom juca ofensiv, că vrem victoria, că Ianis Hagi este într-o bună formă fizică și echipa va putea conta pe aportul lui, și așa mai departe.

Când să înceapă meciul, ce vedem? O echipă total schimbată față de cea preconizată, cu ambii Marin la mijloc (Răzvan și Mihai), jucători defensivi prin excelență, plus un Stanciu extrem de retras.

Cu două „aripi” mai mult false, i-am numit pe Sorescu și Coman, având permanent sarcina de a-i dubla pe fundașii laterali, foarte aproape de careul propriu. Iar în față un singur jucător, Alibec, mereu izolat, la distanțe de zeci de metri față de orice coechipier.

Pentru ce ne așteptam, o schimbare mult prea mare. Nu sunt pe teren nici Hagi, nici Mihăilă sau Moruțan, nici Olaru sau Cicâldău, jucători care știu măcar să paseze, care pot aduce prin combinații mingea în fața porții adverse.

În locul jocului așteptat de toți suporterii naționalei, Edward Iordănescu a propus un joc cu mingi lungi, fără cea mai mică intenție de păstrare a balonului.

Am jucat permanent la întâmplare, aruncând mingea cât mai departe („lungă și pe-a doua”, cum se spune), deși era evident că sărmanul Alibec nu avea nicio șansă în fața fundașilor adverși.

A fost clar că Edward nu și-a dorit deloc o echipă ofensivă, de frica adversarului, pe care l-a considerat probabil superior nouă.

Și atunci, fie sfătuit de tatăl său, mereu precaut în tactica aleasă, fie nu, actualul selecționer a preferat așa-zisa siguranță defensivă, cu cinci mijlocași de apărare (Sorescu-M. Marin-R. Marin-Stanciu-Coman) și un singur atacant veritabil, singuraticul Alibec.

În felul acesta am invitat Israelul să atace, să aibă o posesie superioară, să-și creeze o mulțime de situații de a șuta periculos la poarta lui Moldovan. Am jucat practic ca o echipă mică, având principalul scop acela de a nu pierde, nu de a câștiga.

Până la urmă, n-am pierdut, a fost un nou egal cu șansă, fiindcă israelienii ne-au fost clar superiori și-ar fi putut câștiga meciul.

Schimbările lui Edward spre finalul partidei, când s-a decis să-i introducă totuși pe Moruțan, Mihăilă, Pușcaș și Olaru, n-au arătat decât neputință, ca zbaterea unui pește într-un năvod deja prea strâns.

Cred că nu le-am putea reproșa absolut deloc jucătorilor români că nu și-au dorit să fie la înălțimea momentului, că nu s-au zbătut, că n-au făcut eforturi fizice intense. Dar la fotbal aceste eforturi și transpirația aferentă de regulă nu ajung pentru un rezultat favorabil.

Este nevoie și de un joc ofensiv coordonat, de pase și circulația mingii pe trasee prestabilite, un deziderat de care au fost mult mai aproape israelienii.

Personal cred că Edward Iordănescu a greșit complet tactica de joc, anihilându-ne orice intenții ofensive prin dispunerea jucătorilor pe teren și alegerea primului 11.

Iar pentru acest lucru, nu i-aș putea acorda decât nota 3. Fiindcă, după mine, este primul vinovat pentru tactica falimentară. Așa cum a jucat ieri, România a demonstrat că nu știe fotbal.

Și că mai rău de atât, nu se mai poate. Mergând pe aceeași linie, n-ar mai lipsi decât să ne bată Kosovo!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.