Lumea e albastră! Dan Ștefănescu scrie despre finala câștigată de City, după ce a suferit ”all’italiana” în multe momente

Manchester is blue. England is blue. Europe is blue. Și lumea întreagă va fi albastră, probabil, la finalul anului, pentru că e imposibil de crezut că Manchester City va lăsa să-i scape din mână mondialul cluburilor, tocmai acum, când a început să capete contur statutul după care a tânjit în ultimii ani.

Supercupa Europei deja nu se mai pune la socoteală. City a zvântat-o pe Sevilla în drumul către trofeul de la Istanbul și, știm bine, Sevilla nu se descurcă mai deloc atunci când are de jucat în alte competiții decât Europa League.

După ce ”cityzens” vor fi cucerit și Supercupa Angliei, din lumea albastră a lui Pep va lipsi doar Cupa Ligii. Un al 7-lea trofeu pe care mulți se vor repezi să-l catalogheze drept neimportant, dar pe care înclinația către perfecțiune a lui Pep îl va pune pe același palier cu toate celelalte.

Și dacă e cineva care crede că Guardiola nu mai are motivație acum, după ce a câștigat tot ce îi lipsea lui City pentru a intra în aristocrația fotbalului european, se înșală.

Pep a mai câștigat șase trofee într-un sezon, dar posibilitatea de a obține șapte doar Premier League ți-o oferă. Iată un nou obiectiv pentru ”cityzens”!

Manchester City a devenit campioana Europei după un final tipic italienesc. Pe Inter a controlat-o doar prin posesie și nici aceea ieșită din comun. Guardiola, catalogat drept un fixist irecuperabil, a învățat să fie mai maleabil.

A renunțat la ideea de a avea mingea în permanență și a înțeles că, uneori, e mai important să te aperi în stilul clasic, cu toată echipa în careu, decât să încerci să controlezi totul prin posesie.

Dan Ștefănescu, despre finala UEFA Champions League

Campioana Angliei a supraviețuit ”all’italiana” unui final în care Inter a avut șansa de a duce meciul în prelungiri. Tocmai LuLa, atacul care i-a făcut pe nerazzurri să viseze, a dat-o în bară. La figurat, pentru că la propriu o dăduse Dimarco.

Marea ocazie a lui Lukaku, pentru care Ederson n-a fost doar un punct imobil pe linia porții, ci un adevărat magnet, a dat senzația că Interului i-ar fi fost mai ușor să accepte ideea unui eșec la scor decât pierderea trofeului într-un meci în care adversarul a fost mai bun doar la posesie.

Marile ocazii ale meciului au apărut la poarta lui Ederson, marcat vizibil, în multe momente, de importanța partidei de la Istanbul. City a măcinat în gol și a ratat două ocazii mari în prima repriză, la șuturile lui Bernardo Silva și Haaland.

Singurele mingi care l-au băgat în priză pe Onana și le-au ridicat pulsul interiștilor. Acerbi l-a controlat pe Haaland cu o autoritate incredibilă, întâlnită doar când un campion absolut joacă împotriva unui începător.

Un alt meci în care norvegianul nu a reușit să facă nimic, după cel de la Madrid, în care Rudiger l-a băgat în buzunar. Un singur gol în ultimele opt meciuri înseamnă că Haaland fie a obosit, la finalul unui sezon în care a dat 52 de goluri în 53 de meciuri, fie că adversarii l-au citit foarte bine și au învățat să-l controleze fără să facă eforturi ieșite din comun.

Când De Bruyne iese accidentat în prima repriză, la fel ca la Porto, iar Grealish și Bernardo Silva sunt sub nivelul din acest sezon, singura speranță este să apară eroi improbabili.

”City a deblocat finala de pe Ataturk și cu ajutorul norocului”

Guardiola a creat o echipă în care astfel de personaje pot apărea de oriunde. Gundogan a fost la nivelul unui Ronaldo, brazilianul, în finalul sezonului care i-a adus al treilea titlu consecutiv.

Rodri a deschis drumul lui City către semifinale, cu o execuție fantastică împotriva lui Bayern, și tot el a închis cercul cu singura reușită a meciului de la Istanbul.

O precizie chirurgicală, un șut curat, cu dreptul, care a prins un culoar atât de îngust încât doar mingea putea trece pe acolo. Un gol la fel de frumos precum execuția care l-a făcut pe Sommer inutil în turul cu Bayern.

City a deblocat finala de pe Ataturk și cu ajutorul norocului, la centrarea deviată a lui Bernardo Silva, dar și după o pasă excepțională a lui Akanji care, pentru un moment, părea să fi îmbrăcat tricoul lui De Bruyne.

Unul dintre puținele momente în care englezii au putut disloca blocul defensiv al italienilor. Suficient pentru un trofeu care îl aduce pe Guardiola la nivelul lui Sir Alex Ferguson, singurul care reușise ”The Treble” în Anglia.

Vremea în care unuia dintre cei mai mari antrenori din istoria fotbalului i s-a reproșat că nu ar fi putut câștiga nimic fără Xavi, Iniesta și Messi a trecut. La fel cum glonțul care l-a ucis în 2010, în semifinala cu Interul lui Mourinho, l-a cruțat de data asta.

Și totuși, se vor mai găsi, cu siguranță, câțiva care să-i reproșeze că a tremurat în fața unui adversar pe care l-a învins doar cu 1-0, deși ar fi trebuit s-o facă la scor. Tocmai lui, cel care a colorat lumea în albastru.

Citește și

Rodri, eroul lui Manchester City în finala cu Inter: ”Nu am fost buni în prima repriză, dar așa sunt finalele”

Rodri, eroul lui Manchester City în finala cu Inter: ”Nu am fost buni în prima repriză, dar așa sunt finalele”

Apariție istorică la finala City - Inter. Șeicul Mansour nu mai fusese de 13 ani la un meci al ”cetățenilor” | GALERIE FOTO

Apariție istorică la finala City - Inter. Șeicul Mansour nu mai fusese de 13 ani la un meci al ”cetățenilor” | GALERIE FOTO

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.