”Lupta Domnului Birtalan”. Vali Moraru, despre momentul dificil în care se află una dintre legendele handbalului românesc

Nu am prins titlurile mondiale ale lui Birtalan, până și despre bronzul olimpic de la Moscova am amintiri foarte vagi, dar știam că Birtalan e un nume mare.

Acum e greu să reții imagini, fețe de oameni – ochii ne fug zilnic pe mii de cadre venite din telefon, laptop sau televizor.

Atunci, imaginile erau rare și cu atât mai mult prețuite. Priveam o fotografie din ”Sportul” de zeci de ori, îmi imaginam lumea din jurul ei și rețineam fețele sportivilor, nu aveai cum să le ignori.

De aceea, când l-am întâlnit pe coridoarele de la Digi, invitat la ”Săptămâna de Handbal” a colegului Costi Prună, Ștefan Birtalan era pentru mine o prezență familiară, deși nu ne mai văzuserăm vreodată.

Era de-al meu, din copilăria mea, din amintirile mele. Chiar dacă trecuseră o grămadă de ani de atunci și timpul îi mai pusese trupul la încercare.

Habar n-aveam că trecuse printr-un moment critic în 2008, încheiat cu bine după un transplant de ficat. Dar momentul cel mai drag mi-e cel când ne-am întâlnit, acum 5-6 ani, întâmplător, în Herăstrău.

Stătea pe o bancă împreună cu soția, ca un bunic liniștit ieșit la aer și la o plimbare bună.

Nu-mi place să mă bag în seamă, să deranjez, așa că l-am salutat de la distanță, să nu le stric momentul de liniște.

Mi-a zâmbit larg și m-a poftit să schimbăm câteva vorbe. Birtalan venea din altă lume. Trecută, dar frumoasă. O lume în care graba nu e obligatorie, dimpotrivă. O lume cu vorba domoală și îngrijită. O lume ca un Moș Crăciun cu un sac mare de performanțe în spate.

Era o seară de toamnă, era puțin răcoare, și vorbeam liniștit cu dublul campion mondial, cu vicecampionul olimpic, cu dublul bronz olimpic, cu câștigătorul de Cupa Campionilor Europeni.

Mă simțeam strivit de moment, dar încercam să nu mă dau de gol. Pentru că, dincolo de marile lui performanțe ca sportiv, aveam acuta senzație că vorbesc cu un aristocrat. Cu un Domn.

Aflu acum că de 4 luni de zile e internat la Fundeni. ”A cedat ficatul, trăiesc un chin” – spune Marele Birtalan pe gsp.ro. Câtă dramă o fi în cuvintele ”Trăiesc doar cât mai vrea Dumnezeu”? Câtă forță să ai să le spui? Cum o fi să realizezi că sfârșitul nu e departe? Cum o fi ca în astfel de momente să vorbești și de rugăciune, dar și de luptă?

Domnule Birtalan, ce naiba ne facem dacă nici cei ca Dvs. nu sunt nemuritori?

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!