”Niște anonimi”. Dan Ștefănescu scrie despre parcursul dezastruos al României la EURO U21

România a terminat în genunchi Europeanul la care, probabil, n-ar fi participat dacă nu l-ar fi găzduit. Naționala lui Săndoi n-a creat mai nimic, n-a dat niciun gol și a luat un punct pipernicit pe care îl merită doar Târnovanu.

Portarul de la FCSB s-a luptat de unul singur și cu ucrainenii, și cu croații și a scos tot ce se putea scoate. La turneul pe care unii visau să-l câștige, portarul a fost cel mai bun jucător al României.

Ne-am obișnuit cu lucrul ăsta și nu vrem în ruptul capului să schimbăm ceva. Dacă punctele s-ar acorda în funcție de paradele portarilor, am fi mult peste ceea ce suntem acum. Cum asta nu se poate, rămâne să privim cum alții pot ceea ce noi așteptăm să ne pice de te miri unde.

Au fost 270 de minute de chin pe un stadion care s-a golit, de la meci la meci. Spune și asta ceva despre starea de spirit a unui public ce nu-și dorește decât să vadă o echipă care aleargă și încearcă să-și depășească limitele.

Până la urmă, acesta a fost marele câștig din 2019. Publicul care a fost alături de băieții lui Rădoi chiar a crezut că ai noștri pot răsturna ierarhiile. Pe joc, nu pe vorbe, ca la Casa Fotbalului.

Dacă e să calculăm cu ce ne alegem după cele trei meciuri de la turneul final, constatăm că nu rămâne mai nimic pe masă. România U21 nu are ce propune pentru naționala mare. Să nu vorbim, din nou, despre Târnovanu, pentru că el a ajuns la seniori datorită evoluțiilor din campionat.

Nu avem nicio strategie

În ultimele 15 luni, naționala de tineret n-a bătut pe nimeni. Dar chiar pe nimeni, nici măcar selecționata sub 20 de ani a Marocului. Suntem campioni la teorie, corigenți când vine vorba de practică. 10 meciuri fără un succes amărât, care să schimbe starea de spirit. 10 meciuri fără victorie la echipa națională, indiferent de nivel, înseamnă o eternitate.

Campanii ratate, generații cărora li se pune ștampila de pierzători, o frână teribilă la început de carieră. Măcar de s-ar fi urmat o strategie. La un moment dat, părea că avem așa ceva. Rădoi, Mutu, Bratu erau toți din aceeași generație, jucaseră la un nivel bun sau chiar foarte bun și veneau cu un suflu nou și metode moderne. Iluzia a ținut puțin.

După Bratu, ne-am întors în timp, la ceea ce ne place să credem că știm să facem mai bine. Asta, deși ultimii 20 de ani au demonstrat că nu mai știm mare lucru. Nici să atacăm, nici să ne apărăm, nici să plimbăm mingea. De driblat nu mai spun, că nu mai driblează nimeni în campionat, iar la poartă mai trag doar câțiva.

Săndoi, selecționerul nepotrivit

Nu cred că există cineva care să pună la îndoială calitatea umană a lui Emil Săndoi. Sau pe cea de antrenor, până la un anumit nivel. Dar ce îl recomanda pe fostul căpitan al Craiovei pentru funcția de selecționer la tineret? Era suficient precedentul mandat, în care a fost aproape de turneul final? Ce performanțe a avut Săndoi de-a lungul carierei de antrenor? Ce echipe a antrenat? Care au fost obiectivele echipelor pe care le-a antrenat? Ce stil de joc au avut echipele antrenate de Săndoi? Ce jucători a promovat Săndoi?

Niciuna dintre aceste întrebări nu are un răspuns care să-l recomande pentru postul de selecționer. Problema cea mare nu este însă la Emil Săndoi, ci la cei care au făcut alegerea și care în niciun moment nu și-au pus aceste întrebări. Același lucru este valabil și în cazul lui Pelici, altă alegere neinspirată la vremea ei.

Selecționer la U19, după ce a fost demis de la Mioveni. Poate că dacă și-ar fi pus întrebările respective, naționala de tineret ar fi marcat mai mult decât un gol în cele 7 meciuri în care a fost pregătită de Emil Săndoi.

Dacă vi se pare neverosimil, lucrurile fix așa stau. În 7 meciuri, tricolorii mici au marcat doar un gol, la debutul lui Săndoi, 1-4 cu Spania. În rest, zero pe linie. Iar asta nu mai este doar problema jucătorilor.

Ce altceva mai produce școala de antrenori în afara scandalurilor?

Au fost ani în care aproape oricine putea să obțină licența Pro. Așa s-a ajuns în situația în care antrenori care nu sunt în stare să lege trei cuvinte au licențe pe care le închiriază, deși asta contravine regulamentului.

Cazul Strizu este cel mai cunoscut. Fost atacant de primă ligă, Strizu nu știa nici măcar numele jucătorilor pe care, chipurile, îi pregătea. Marin Dună nu a antrenat nicăieri, dar este paravanul lui Ilie Poenaru, pe care școala de antrenori l-a respins la licența Pro pentru că nu i-au plăcut termenii folosiți de fostul jucător al lui Poli Timișoara.

Și același lucru este valabil în relația simbiotică dintre Mihai Ciobanu și Marius Croitoru, la Botoșani. Școala federală de antrenori nu produce nimic, iar asta se vede în meciurile de campionat, unde mai bine de 60% dintre echipe nu-și propun altceva decât să nu ia gol.

Păi, în condițiile astea, cine să-i instruiască pe jucători? Cine să le insufle principiile fotbalului modern? De ce să ne așteptăm să rămânem cu ceva după meciurile echipelor naționale, în afara senzației de neputință sau de noroc chior? Or fi jucătorii noștri fițoși și plini de ei, cu gândul doar la bani și mașini, dar nici nu are cine să-i instruiască.

Tocmai de aceea, vorbă adevărată, n-ar reuși în România nici Klopp, nici Guardiola sau Mourinho.

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google