Podelele și cerul Craiovei. Marius Mitran, verdict clar: "Clujenii au fost mai buni"

Universitatea Craiova are, în istorie și în propriul său cod, neapărat de pus pe emblemă, ceea ce se numește “roata norocului”. Ruleta. Iadul și Raiul. Când Iadul, când Raiul.

“Genunchii mi-i plec pe podele, cu capul mă sprijin de cer” spune un vers al celui care a scris imnul Științei. E dintr-o poezie de dragoste, ceea ce, în cazul acestei tulburătoare echipe, nu ar trebui să fie o problemă să se potrivească. Măcar ca destin asumat, dacă nu chiar ca un mod de a trăi zilnic. Sau de a se prăbuși zilnic. Câteodată, chiar de mai multe ori pe zi.

Sigur, acum că turbulențele crâncene de la barajul cu “U” Cluj s-au potolit, că putem revedea, a suta oară, secvențele de final, plonjon spre stânga sa la șutul lui Nistor, apoi spre dreapta, la cel al lui Ilie, care au făcut din portarul Laurențiu Popescu un erou de film, acum, așadar, putem respira mai bine și, mai ales, recunoaște: am scăpat!

Clujenii au fost mai buni, au avut ocaziile mai mari și sensibil mai multe, au avut noroc când era nevoie de el ca soluție de avarie, au “întors”, cu VAR, de la 0-2, au avut meciul în mână după ratarea lui Silva, tot ce se putea primi, de la viață, au primit.

Prăbușită, aproape în agonie, după anularea golului lui Koljic, Craiova nu a mai fost în stare să se agațe decât de destin. Dar și “U” are un destin uriaș. Și atunci? Care cade?

(Nu pot să cedez pentru că nu am cum să cedez. Pentru că sunt acasă la mine, pentru că e incorect să joc în câteva secunde o muncă de un an, pentru că oamenii aceștia nu vor mai ieși niciodată din acest asediu al nedreptății, pentru că duc, de trei sferturi de veac, un șir prea lung de dorințe confiscate, pentru că Peluza Nord nu cade niciodată și atunci ea mă ține în viață, în picioare, în meci. În ce a mai rămas din viață și meci!

Ghepardul

Când soluțiile s-au epuizat însă, odată cu timpul și cu resursele mentale, pentru că fizic se mai putea, a intervenit Popescu, un portar care nu e portar. Ca în marile ritualuri de la facerea lumii, prin gesturile lui au vorbit alții.

Sigur, în primul rând Daniel Tudor, cu care am lucrat acum aproape 20 de ani la UTA Arad, și care e cel mai bun antrenor și om de suflet din lume, și care a făcut din postul de portar unul de păstrător al cheilor orașului.

Un om, nu un jucător de fotbal, e cel care a rămas ultimul pe zidurile ciuruite ale cetății Craiovei, ca Amza, în “Nemuritorii”. Un actor, un solist.

Un ghepard, nu un fotbalist. Craiova, în ultimii 50 de ani, a avut mari portari, de la Lung încoace, dar acest băiat care încă mai ezită pe centrări, e singurul care poate învinge o armată de profesioniști doar cu sabie de lemn în mână.

Pentru că, în cazul lui, nu arma contează, ci sufletul. Într-o zi, curând, va fi atât de bun încât va fi liderul Craiovei. Iar acea zi a venit deja.

Conference League, ce mare lucru?

Sigur că aceste fraze sunt scrise dincolo de miezul nopții, ca un exercițiu de supraviețuire după un meci mai important decât pare acum, când a trecut. Pentru că nu neapărat participarea în cupele europene a fost miza Științei, deși a fost!, cât acel destin atât de asediat în ultimii ani.

Craiova trebuia să țină oamenii în acel ADN comun de care am amintit, să le răsplătească speranța și credința împotriva a tot ce i s-a întâmplat, în ciuda loviturilor de destin, încasate de aproape ori de mai departe.

De aceea Craiova a rezistat duminică, 26 mai, către miezul nopții. Nu juca un meci. Juca infinit mai mult decât atât: juca un viitor. Ca un mare club care și-a recuperat trecutul, Craiova, intangibilă de acum la acest capitol, trebuia să nu cedeze în fața a ceea ce va avea în față în următorii ani. Ca investiție, ca dezvoltare, ca forță.

Nu, nu e așa de importantă această Conference League. E esențială, însă! Și un ultim paradox al celui mai dramatic meci din viața acestei echipe seducătoare ca o credință religioasă. Meciul nu a fost despre Mitriță, Bancu, Mateiu ori Silva, nici măcar despre Laurențiu Popescu.

Meciul nu a fost despre Costel Gâlcă și planurile sale. Meciul a fost doar despre cei din stadion ori de acasă, care iubesc Craiova. Posibil ca echipa să-și fi revenit după o înfrângere la penalty-uri, în meci de baraj. Cu locul 10 din play-out. Ba chiar e destul de probabil să fi avut puterea să se regenereze rapid.

Oamenii însă ar fi fost mult prea tare răniți, după atâtea și atâtea războaie, nu meciuri. Și atunci, oamenii au refuzat să cedeze, Peluza Nord a refuzat să accepte că poate fi înfrântă. De sus, cineva i-a auzit pe acei tineri și i-a mai ajutat odată, dintr-un infinit început la opt seara, pe cerul orașului.

Altfel, sigur că și Zajkov a tras formidabil, nu mai vorbesc de Houri. Dar în ziua de 26, la Craiova, a fost un pic despre fotbal și ceva mai mult despre oameni.

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google