Escobar. Andres, nu Pablo. Povestea gentlemanului columbian cu nume terifiant spusă de Cristian Munteanu

Povestea noastră nu începe în 1994, ultimul an al lui Andres Escobar. Ci, așa cum e firesc, iar aici și necesar, cu “a fost o dată”. Prin 3.000 înainte de Hristos, în America de Sud, jocul Tlachtli era la mare modă printre azteci.

Un mix între volei, baschet și fotbal, acesta avea drept scop introducerea unei mingi de cauciuc printr-un cerc de 30 de centimetri diametru. Utilizarea mâinilor pentru acest demers era interzisă. Cei care pierdeau erau sacrificați.

Religie, familie și fotbal

Probabil cel mai frumos joc al planetei, fotbalul, a ajuns până la noi într-o cu totul altă formă. Dar și cu un alt substrat? Oamenii mor în jurul acestui joc, e adevărat, din ce în ce mai puțin. Ne agățăm de culorile unui club, ne facem armuri din tricouri și, unii dintre noi, plecăm la meci având un mini-război în sânge. Cu noi, de cele mai multe ori.

Andres Escobar a făcut o eroare. Nu, nu vorbesc despre autogolul din meciul Columbia – SUA, scor 1-2, când și-a marcat un autogol. Ci de alta. Aceea de a-și asuma greșeala. Dar o iau înaintea firului acestei povești. Cel care, de cele mai multe ori, nu te scoate din Labirint, ci, din contră, te rătăcește și mai mult.

România, învinge Columbia, favorita lui Pele, în grupa A. Sud-americanii dispută a doua partidă împotriva SUA, țara gazdă. În minutul 34, fundașul Andres Escobar își trimite mingea în propria-i poartă. Meciul se termină cu scorul de 2-1 pentru Statele Unite, iar columbienii pierd orice șansă la calificarea din grupele Mondialului. Facts, cum ar spune candidații angrenați în alegerile Unchiului Sam.

În noaptea meciului cu SUA, Andres a stat treaz până spre dimineață. Unuia dintre colegii săi îi fusese asasinat fratele. Escobar l-a consolat.

Fundașul columbian avea Biblia pe noptieră. Citea din ea în fiecare seară. Avea două semne de carte. Două fotografii. Ale mamei și iubitei. De aici își lua forța.

Pe teren era tipul calm. Genul de fundaș care avea liniștea ”maldiniană”. Da, nu și valoarea. Dacă atacul este partea exaltată din noi, defensiva ne readuce pulsul la cote normale.

Venit dintr-o familie de bancheri, Andres a început fotbalul în Medellin, la Atletico Nacional. Fugea la antrenamente imediat după orele de rugăciune. Credea în doi zei. La 20 de ani a debutat în echipa mare a celor de la Nacional. Un an mai târziu era chemat la reprezentativa Columbiei.

Golul de pe Wembley

În ’88, meci pe Wembley. Împotriva lui Bryan Robson, Barnes, Waddle, Beardsley și Lineker. Insularii deschid scorul. În a doua repriză, corner pentru sud-americani. Urcă și Andres în careu. Centrare Valderrama, “cap” Escobar sub bara lui Shilton. 1-1. Bucurie, reechilibrare, semnul crucii. Înapoi la joc.

Ajunși în 1994, trebuie să menționăm două lucruri. Primul, Andres este căpitanul unei naționale cu Valderrema, Rincon, Asprilla. Al doilea, Columbia este condusă de carteluri.

Avem doar două opțiuni: fie lăsăm furia să ne paralizeze și violența continuă, fie depășim situația și încercăm să facem tot posibilul pentru a-i ajuta pe ceilalți. Este alegerea noastră Andres Escobar

Fotbalul ajută să nu se destrame fibra națiunii. Cartelurile trag din toate pozițiile pentru a-și asigura supremația. Escobar, celălalt, Pablo, devine chipul anarhiei.

Columbienii defilează, în ciuda situației din țară, în preliminariile pentru World Cup 1994. Înving Brazilia, Argentina la Buenos Aires, cu 5-0. În 26 de meciuri premergătoare CM, pierd o singură dată.

Autogolul din meciul cu SUA

După înfrângerea cu România, jucătorii sud-americani primesc amenințări cu moartea. La hotel, hackerii sparg rețeaua internă a televiziunii și transmit un mesaj: “Dacă Gabriel Gomez joacă în următoarea partidă, tot lotul va fi ucis”. Iar când vine vorba despre cartelurile columbiene, știi că acest lucru nu este exagerat. Sau o glumă sinistră.

Francisco Maturana, selecționerul, anunță că Gomez nu va evolua în partida contra SUA. Columbia intră pe teren și se aruncă, disperată, în atac. E ca și când o amenințare sumbră plana asupra Rose Bowl. În minutul 22, John Harkes centrează în careu, iar Andres își trimite mingea în propria-i poartă. Dumnezeu are un simț ciudat al umorului.

Chiar dacă înving Elveția, scor 2-0, în ultimul meci al grupei A de la Modiale, columbienii părăsesc SUA. Escobar are o ofertă de la Milan. La 27 de ani, este un fotbalist matur, care se poate impune în Serie A. Părinții săi pleacă în Nevada, dar nu-i însoțește. Un mare post de radio columbian îl invită în Dallas, ca să comenteze restul Mondialului. Din nou spune “pas”.

Vrea doar să meargă acasă, în Medellin, și să-și rașcheteze amarul pricinuit de Mondial. Scrie o coloană în El Tiempo în care le spune fanilor că, deși toți, fani, jucători, sunt dezamăgiți, “viața nu se termină aici”. Prietenii îl sfătuiesc să stea cât mai ascuns când revine în orașul natal. Cartelurile pariaseră bani cu sacul pe victoria Columbiei în meciul cu SUA.

120.000 de oameni îl aclamă pentru ultima dată

După două zile, pe 2 iulie 1994, se decide să iasă cu amicii la un pahar de băutură. Când era în mașină și voia să plece, un grup îl acostează. Se aruncă reproșuri grele, cu privire la autogolul din meciul cu SUA. Andres răspunde calm acuzațiilor. A fost o greșeală, iar nimeni nu o regretă mai mult decât el. Cineva scoate un pistol. “El Caballero del Futbol” este împușcat de șase ori, iar după fiecare glonț tras se aude “gooollll”. Asta exclamase comentatorul columbian al partidei cu SUA, după autogolul lui Andres.

Moartea lui Andres galvanizează Medellinul. Oamenii ies pe străzi și protestează împotriva acaparării de către carteluri a vieții politice din Columbia. În esență, însă, nu se schimbă nimic. Pablo, celălalt Escobar, murise în '93, dar asta întețise haosul.

E arestat Humberto Castro Munoz, unul dintre bodyguarzii mafioților Gallon. Își recunoaște fapta și este condamnat la 43 de ani în temniță. Iese după 11, pentru bună purtare.

120.000 de columbieni ies pe străzile din Medellin pentru a conduce sicriul lui Andres pe drumul de 16 kilometri până la cimitir. Și, probabil, singurul lucru important care se poate spune după moartea unui om este acesta. Nu a fost singur.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google