Tragedia din spatele minutului monumental de tăcere văzut în direct la DigiSport. Mărturie din peluza morții: “Doamne, te rog scoate-mă de aici!”

Ce înseamnă tragedia de la Hillsborough? Probabil mulți telespectatori români pasionați de fotbal au auzit acest nume și au văzut de-a lungul anilor cifra “96”, apoi “97”, inscripționată pe gulerul tricourilor lui Liverpool și încadrată de două flăcări eterne.

Duminică, la începutul transmisiei meciului Liverpool - Crystal Palace 0-1, în peluza The Kop de pe Anfield Road a apărut un mozaic impresionant cu cifra 97. Momentul de reculegere a fost respectat ireproșabil de 60.000 de oameni. Liniștea de pe transmisie l-a făcut pe comentatorul DigiSport, George Dobre, să spună că “dacă treceai pe lângă stadion ai fi crezut că toți spectatorii s-au evaporat”.

Azi, în Liverpool, se comemorează 35 de ani de la un eveniment care a zdruncinat din temelii un oraș divizat în mod normal de o rivalitate între două echipe, Liverpool și Everton. Tragedia din 1989 a unit, însă, lumile. Fanii lui Liverpool și Everton și-au pierdut deopotrivă fii, fiice, tați, verișori și prieteni.

Astăzi, iAMsport.ro publică mărturia unui supraviețuitor de pe Hillsborough. Damian Kavanagh avea 20 de ani și a mers la meci împreună cu trei prieteni. Toți au supraviețuit, dar alți doi amici de pe strada pe care locuiau au decedat.

“Era 2:15PM. Un pic cam devreme pentru gustul meu”

“Am ajuns la stadion mai devreme decât ne-am propus. Îmi doream locul ăla bun din peluză, chiar în spatele porții. Întotdeauna stăteam chiar în miezul The Kop (n.r. - pe atunci peluza nu avea scaune, doar bariere de fier până la nivelul abdomenului, numite “crush barriers”, de care fanii puteau să se sprijine. Publicul stătea în picioare), locul unde porneau toate cântecele, așa că la meciurile din deplasare căutam să stau tot așa.

Atmosfera la o semifinală de Cupă era mereu senzațională oriunde ai fi stat în stadion, dar tot voiam locul ăla așa că, fără să stăm prea mult la coadă, am intrat în peluză prin Poarta C (n.r. - poarta prin care poliția a lăsat prea mulți fani să intre, acuzându-i apoi în mod fals pe suporteri că au forțat intrarea).

Eu și Bailey am intrat direct prin tunel, am cumpărat un program de meci și am ajuns în peluză. Jamie și Scott nu au venit cu noi. Ei nu stăteau de obicei în mijlocul The Kop, așa că au decis să stea spre lateral.

M-am uitat la ceasul din tribună. Era 2:15 PM. Era un pic prea devreme chiar și după gustul meu. De obicei, intram pe stadion la 2:30 pentru că altfel aglomerația mă împiedica să ajung în mijlocul peluzei.

GALERIE FOTO: Imagini dramatice surprise pe Hillsborough în ziua tragediei

Publicul a început să se adune ca la orice alt meci. Lumea deja începea să cânte. Totul părea să fie în regulă. Urma să mărșăluim împreună cu Kenny’s Army (n.r. - “Armata lui…” urmat de numele managerului e unul din cântecele tradiționale ale fanilor din Anglia).

Când ești într-o mulțime nu poți vedea ce se întâmplă la câțiva metri de tine. O peluză mare, deschisă, cum e The Kop îți permitea să mergi oriunde ai fi vrut odată ce intrai. Leppings Lane era o peluză mai mică, împărțită în țarcuri delimitate de garduri proiectate special pentru a reține fanii într-o anumită zonă.

Cei mai mulți dintre suporteri nu și-au dat seama că zona din spatele porții era divizată pe mijloc în două țarcuri, iar spre exteriorul țarcurilor erau garduri care împiedicau tranzitul spre zonele laterale ale peluzei.

Bailey a aflat asta din presă după tragedie și tot după am aflat și eu că am stat în ceea ce poliția numea Țarcul 4. Gardul din fața țarcului nostru avea rolul de a împiedica suporterii să intre pe gazon. Fiind tânăr și obișnuit din deplasări cu astfel de stadioane, nu aveam niciun fel de îngrijorare. Azi o am. Dar ca să fiu sincer, un plătitor la orice fel de spectacol ar trebui să aibă asigurată siguranța.

Striviți de barierele morții

Ne lăsasem pe spate pe o barieră (n.r. - crush barrier), așa cum făceam și în The Kop. Eram obișnuit să ne lăsăm duși de valurile publicului. Era exact pe dos de cum e acum pe stadioane. Acum, când cineva se aprinde se ridică de pe scaun și îi forțează pe toți din spate să facă același lucru pentru a vedea faza fierbinte.

Pe atunci, o persoană se apleca în față să vadă faza și asta cauza un efect de domino care se oprea în bariere. Putea fi dureros să intri cu pieptul în bariere având în spate toată forța publicului așa că mereu mă așezam cu spatele într-o barieră, preferând să am mulțimea în fața mea.

Eram oricum tânăr, puternic și micuț de statură așa că de obicei puteam să mă strecor oriunde voiam într-o peluză.

Presiunea publicului în țarc creștea, iar fanii aflați pe bariera din spatele meu chiar aveau probleme serioase. Era mai rău decât orice văzusem până atunci pe stadioane, iar lucrurile deveneau din ce în ce mai grave. De data asta, presiunea resimțită nu mai era ca unul dintre valurile peluzei, ci mai degrabă ca o aglomerare din ce în ce mai mare.

Fusesem la o mulțime de meciuri la care presiunea publicului se simțise destul de neplăcut. Avusesem momente în care nu mai aveam control asupra propriilor mișcări. Văzusem oameni leșinând sau devenind pur și simplu copleșiți de înghesuială încât erau ridicați peste capetele fanilor și împinși în jos pe brațe spre marginea peluzei, unde cei de pe ambulanțele de la St. John’s aveau grijă de ei.

Acum, un bărbat la vreo 30 de ani cu părul lung și o cămașă albastră aflat chiar în spatele meu mă ruga să-l ajut și să-l împing în spate. Era presat să vină în față și încerca să treacă pe sub barieră. “Hai, băieți, ajutați-ne! Împingeți-mă în spate!”. Am încercat să ne lăsăm pe spate spre el, dar mișcările noastre erau restricționate de barieră. Iar el nu putea să scape de presiunea publicului din spatele său.

Ne-a rugat apoi să-l lovim în tălpile pantofilor, poate asta îl ajută să se ridice peste barieră. Inutil, însă. Nu putea să se miște de acolo.

Un alt bărbat din spate, tot la vreo 30 de ani, era în dureri și devenise incapabil să se mai ajute. Doar se ruga de noi: “Vă rog…vă rog…vă rog”.

La vreo trei metri în fața mea un tip a strigat: “Haideți, băieți, să o scoatem de aici pe fetița asta”. Oamenii au încercat să-l ajute. Fata avea cam 12 ani, cu păr brunet. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu ea.

În jurul meu, cântecele au încetat. Toată lumea avea dificultăți. Se auzeau țipete de ajutor, urlete de durere și strigăte către polițiștii, aflați la doar câțiva metri în față, să deschidă gardurile din lateral. Polițiștii ignorau lumea. Am strigat și eu la unul. S-a uitat la mine, a arătat cu mâna în spatele meu și mi-a zis să o iau înapoi, lucru care era bineînțeles imposibil.

O poartă s-a deschis, parcă, din cauza presiunii, dar mi s-a părut că polițiștii îi împingeau pe oameni înapoi în țarc.

După zgomotul publicului mi-am dat seama că echipele ieșiseră pe gazon și îmi aduc aminte că m-am gândit: “Oh, nu, începe meciul!”. Nu mi-am dat seama la ce poartă atacam pentru că aveam capul împins din spate și privirea mea a rămas o vreme fixată în jos. Am ratat toate fazele de la începutul meciului.

“Aici mor oameni”. Știam deja asta!

Habar nu aveam că Peter Beardsley (n.r. - vedeta lui Liverpool) a tras în bară până când am citit în ziare câteva zile mai târziu. Am auzit că era îngrijorat că șutul lui ar fi putut produce un val care să agraveze situația din peluză, dar pot să spun că faza aia nici nu a ajutat, nici nu a agravat lucrurile.

Oricum, nici măcar un moment nu m-am gândit la ce s-a întâmplat pe gazon în cele 6 minute jucate până la oprirea meciului. Gândiți-vă, am bătut atâta drum emoționat să văd semifinala și am ratat tot ce s-a jucat, dar asta nu m-a interesat nici măcar un moment.

Știam că sunt într-o situație gravă, în mare pericol, și îmi amintesc că m-am gândit: “Sper că mama nu a auzit ce se întâmplă”. Știam că tata ascultă meciul la radio. În ciuda rugăminților mele către polițiști să deschidă porțile, nimeni n-a făcut nimic. Știam că sunt pe cont propriu dacă vreau să scap. Și știam că trebuie să scap de acolo. M-am gândit la un moment dat: “Doamne, te rog scoate-mă de aici!”.

Nici nu am realizat când meciul s-a întrerupt. Eu și Bailey am văzut câțiva tipi care au trecut pur și simplu peste capetele noastre spre poarta din față. Am înțeles amândoi că asta era singura cale de scăpare, dar eram prinși în mulțime.

Eu măcar puteam să-mi folosesc mâinile care erau deasupra capului, dar alții nu puteau. Întotdeauna țineam mâinile deasupra umerilor în tribună. Tata mi-a spus să știu mereu unde e gura de ieșire oriunde mă duc, întotdeauna să știu cum să ies dintr-o încurcătură.

Nu știu cum, dar Bailey s-a ridicat pe jumătate peste oameni. L-am împins și dintr-o dată a ajuns deasupra noastră. I-am strigat: “Scoate-mă de aici!”, dar nu avea cum să mă ajute. S-a târât peste fani spre poarta aflată în față. Am simțit o ușurare când am văzut că scapă. Am strigat după el: “Salvează-te, Bailey!”.

Nu știu cât a trecut până când am reușit să ies, dar știu că atunci când ai nevoie cu adevărat capeți puteri nebănuite. Puneți aici și un pic de noroc pe care alții nu l-au avut și așa am reușit să mă ridic dintre oameni. Un tip prins în mulțime a întins un braț și m-a ajutat să urc peste fani. Mi-a zis: “Gata, băiete!”. M-am târât la poarta care era la 6-7 metri mai jos. Când am ajuns acolo, am auzit pe cineva strigând la mine: “Aici mor oameni!”.

Știam asta deja.

Eram pe punctul de a ieși pe gazon când un polițist m-a apucat într-un mod agresiv de piept. A urlat la mine: “Nenorocitule!”. Nu voia să mă lase să trec, dar nici nu avea cum să mă trimită înapoi. Deși eram într-o situație vulnerabilă, am reușit să trec de el și să ajung pe gazon.

Era prima dată când puneam piciorul pe iarbă la un meci. Am văzut o tânără ghemuită care plângea lângă plasa porții și m-am dus să o consolez. “Voiai oricum să intri pe gazon după meci, nu?!”, i-am zis și mi-a zâmbit. Nu era rănită.

Lângă poartă erau oameni întinși pe jos, în timp ce alții încercau să-i resusciteze făcându-le respirație gură la gură. Unora le era rău. Am îngenuncheat pe gazon și am început să plâng”.

Simptome similare cu veteranii Războiului din Golf

Damian Kavanagh a ajuns acasă în acea seară, alături de cei trei prieteni cu care plecase. Întors în Liverpool, a aflat că alți doi prieteni au murit striviți în peluză. Unul dintre ei avea biletul cumpărat chiar de Kanavagh.

“Pentru multă vreme, când ieșeam în oraș mă întorceam acasă plângând”, spune Kavanagh. În 1991, a fost testat psihologic de un ofițer de armată care a discutat cu mulți supraviețuitori de la Hillsborough: “Mi-a spus că sufăr de efectul stresului post-traumatic și că mulți veterani ai Războiului din Golf aveau aceleași simptome”.

Mulți ani, fanul nu a putut să meargă la meciuri.

După tragedia de la Hillsborough, jucătorii și managerul lui Liverpool, Kenny Dalglish, s-au împărțit pentru a putea asista la înmormântările tuturor fanilor. Semifinala întreruptă în minutul 6 s-a rejucat peste trei săptămâni pe Old Trafford. Liverpool a câștigat cu 3-1 și apoi a învins-o pe rivala Everton în finala de pe Wembley.

Stresul tragediei l-a afectat teribil pe Dalglish. În 1991, managerul scoțian a demisionat brusc. Apropiații au susținut că nu a putut trece niciodată peste efectul celor întâmplate pe Hillsborough.

Inițial, vina pentru tragedie a fost pusă de autorități în cârca “fanilor beți și turbulenți care au forțat intrarea în peluză”.

The Sun a scris a doua zi că fanii lui Liverpool au furat din buzunarele morților și au urinat pe cadavre. Ulterior, tabloidul britanic și-a prezentat public scuzele, dar fanii lui Liverpool continuă să boicoteze ziarul chiar și la 35 de ani după Hillsborough.

În fața campaniei îndelungate duse de fanii lui Liverpool, autoritățile britanice și-au recunoscut în cele din urmă vina pentru dezastru. Resposabilul cu securitatea la acel meci, David Duckenfield - șeful poliției din Yorkshire, - a admis că a mințit și că a acoperit urmele forțelor de ordine.

Singurul care a plătit oficial pentru greșeală a fost ofițerul de securitate al stadionului. În 2019, Graham Mackrell a fost amendat cu 6.500 de lire sterline.

---

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, Facebook sau YouTube. Zi de zi ai conținut de ultimă oră din lumea sportului.