Inimile vișinii bat și datorită acestor legende. iAM Sport îți spune poveștile câtorva dintre cei mai mari fotbaliști care au îmbrăcat tricoul Rapidului

Poate prima vedetă cu adevărat a celor de la Rapid, made in C.F.R., a fost Ionică Bogdan. Atacantul și-a început cariera la Unirea Tricolor, dar, din 1936, a trecut în lotul vișiniilor. Crescut în Pantelimon, puștiul visa să calce iarba stadionului din Obor, cel al Unirii Tricolor. Și, pentru că, vorba mamei lui, “a mâncat tot și s-a făcut mare”, Ionică a ajuns, la doar 18 ani, să joace pentru Unirea.

“Gyuszy a scos o minge din jumătatea noastră și mi-a transmis-o rapid, fără s-o mai gâdile, cum făcea el de obicei. Am trecut printre stoperii Brozovic și Belosevic, iar când am ajuns în fața portarului Uhr am făcut o fentă și, fără să-mi cer scuze, am dat gol!” Ionică Bogdan, fost fotbalist Rapid

După trei ani de glorie, 1933-1936, Bogdan este curtat de marile echipe bucureștene. Venus este cea mai aproape de a-l seduce, dar Rapid plusează cu un loc de muncă la CFR și îi câștigă inima. Anul de miere al mariajului se duce când Ionică nu primește slujba promisă.

Așa că pleacă în Franța, unde, după câteva trialuri, primește o ofertă din partea celor de la Excelsior de Roubaix, la care juca și Helenio Herrera. Transferul nu se concretizează, așa că Ionică își ia din nou ghetele la spinare și revine la Rapid.

În vara lui ’39, Bogdan pleacă din nou în Hexagon, unde îi încântă pe cei de la Saint-Etienne, dar transferul pică din cauza începerii războiului. Ionică revine la Rapid, dar voia să-și demonstreze că poate juca afară. Un an este component al celor de la MTK Budapesta, iar apoi pleacă la Bari. Aici reușește golul care îl transformă, în doar 90 de minute, în erou. Diavolul milanez, cu Nordhal, Bonomi, Antonini, este răpus de săgeata Ionică Bogdan.

Nea “Tache”, primul fotbalist român nominalizat la Balonul de Aur

Dumitru Macri, zis “Tache”, a fost căpitan al Rapidului vreme de 14 ani, dintre cei 16 dedicați echipei vișinii. Cât a condus Locomotiva, așa cum se numea clubul atunci, Macri, a avut numeroase oferte, mai ales când echipa a retrogradat în “B”.

“Atmosfera era fantastică de atunci. Nu puteam dezamăgi milioanele de rapidiști. Puteam juca la Panathinaikos (n.r. – părinții săi erau de origine elenă) sau puteam rămâne în Anglia, în ‘58, e unde am avut ofertă. Rapidul a fost, până în anii 1970, cea mai iubită echipă din țară” Dumitru Macri, fost fotbalist Rapid

221 de “dansuri” a avut nea Tache cu Rapid. Și a fost atât de bun încât, în 1961, a fost nominalizat la Balonul de Aur. Primul jucător român care a fost pe această listă selectă a venit de la Rapid. A ocupat un onorant loc 35.

Mai mult, când s-a organizat un meci între o selecționată europeană și alta a restului lumii, Macri a fost invitat să joace pentru Bătrânul continent. Autoritățile comuniste i-au reținut telegrama de selecționare și nu l-au lăsat să plece.

“Cauciuc”, fundașul Rapidului de doar 1,64m

Ilie Greavu a fost unul dintre apărătorii legendari ai Rapidului. Suporterii care-l întâlneau prin Giulești, în 1957, îl priveau cu neîncredere. “Cum să facă față el unor atacanți masivi?” Orfan, ajuns la fotbal doar la 15 ani, după ce a trebuit să câștige zilnic pâinea pe care o mânca, Greavu nu s-a sinchisit de vorbele din Giulești.

“Suporterii îmi spuneau Cauciuc pentru că săream foarte mult. Aveam o detentă de 1,20m. După fiecare antrenament lucram suplimentar câte o oră. Băteam la cap atacanți masivi, ca Oaidă” Ilie Greavu, fost fotbalist Rapid

După 302 meciuri în tricoul vișiniu, strânse în 14 ani, Greavu a spus “la revedere” clubului din Giulești. Pentru suporteri, a rămas un exemplu de eleganță. Deposedările sale erau comparate cu o intervenție chirurgicală.

Nasturii de fildeș îl duc pe Ozon la Rapid

Titus Ozon a fost surprins, ca într-un clasor, cel mai bine de Cornel Drăgușin. “Conflictual, independent și genial pe teren”. Consacrat la Dinamo, Ozon, zis “Nas”, a stricat prietenia cu generalii de Interne după un meci amical cu Dinamo Tblisi. I-a dat printre picioare lui Gogoberidze, iar după meci se cere excluderea sa din viața sportivă, pentru că și-a bătut joc de de poporul sovietic.

“La plecarea din Rusia, am primit niște ceasuri Pobeda, drept amintire. Nu păreau originale, ci mai degrabă niște făcături, așa că le-am aruncat pe acolo. Când am ajuns la București, ne-au pus să le scoatem, să le arătăm. Mamă, ce tărăboi a ieșit atunci!” Titus Ozon, fost fotbalist Rapid

Din dușman al poporului, după ce vrea să plece de la Dinamo, Ozon ajunge în Deltă, la tăiat de stuf, păzit de un securist. Dar, dribleur fin, șiret ca o vulpe, Titus evadează, ajunge la București și semnează cu Național.

În 1958, aflat în cantonament în Albania, Ozon se lipește de 3.000 de nasturi de fildeș pe care-I aduce în România. Zice la vamă că familia sa are multe paltoane fără nasturi. Exclus din viața sportivă, stă aproape un an pe tușă.

Disperat, recurge la ultima armă. Află că Gheorghe Gheorghiu-Dej se plimba pe Calea Victoriei, I se aruncă acestuia la picioare și cere iertare. Dej, fan Rapid, îi cere să joace pentru giuleșteni. Ozon acceptă, și joacă 79 de meciuri, cu 33 de “boabe”, pentru vișinii.

“Faceți loc, faceți loc, trece trupa lui Motroc”

Aceste versuri răsunau în Giuleștiul anilor 1970. Ion Motroc este cel mai tânăr debutant al celor de la Rapid, la doar 16 ani și trei luni. În 1953, când echipa se numea Locomotiva, fundașul înalt și deșirat intra în meciul Știința Cluj. După patru ani la Dinamo, Motroc se întoarce la Rapid, unde devine parte important a echipei care câștigă primul titlu de campioană, în 1967.

“Eu am apucat vremuri cu adevărat grele. De multe ori, înaintea meciurilor, nu aveam de mâncat decât o bucată de mămăligă. O rupeam, o dădeam prin ulei, apoi o prăjeam ca să fie caldă” Ion Motroc, fost fotbalist Rapid

Dan Coe, simbolul unei vieți în vișiniu

Din 1959 și până în 1971, când a plecat în Belgia, la Antwerp, Dan Coe a fost unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai regimului comunist. Iubirea pe care i-o purtau, în special, fanii giulești, dar și susținătorii echipei naționale, era ca o platoșă pentru fundaș. Iar el răsplătea, din postura de “Ministrul Apărării”, speranțele pe care le sădeau oamenii în tricoul său vișiniu.

“Dacă aș fi avut, în 1966, un fundaș care să mă marcheze așa cum a făcut-o Dan Coe astăzi, atunci Portugalia nu ar mai fi ajuns niciodată în semifinalele Campionatului Mondial” “Dacă aș fi avut, în 1966, un fundaș care să mă marcheze așa cum a făcut-o Dan Coe astăzi, atunci Portugalia nu ar mai fi ajuns niciodată în semifinalele Campionatului Mondial” Eusebio, fost internațional portughez

După 214 meciuri pentru Rapid, și scurte aventuri la Antwerp și Oțelul Galați, Dan Coe s-a lăsat de fotbal și a plecat în Germania. De aici a criticat și mai răspicat regimul de la București, ajungând chiar să dea un interviu pentru România Liberă. La scurtă vreme după acesta, Dan Coe a fost găsit spânzurat în apartamentul său, de clanța ușii aflată la 1 metru de sol. Cum Dan Coe avea peste 1,85m, așa că există o puternică suspiciune că ar fi fost ucis dintr-un ordin venit de la București.

Farmecul vieții din Giulești s-a numit Rică Răducanu

Cel mai cunoscut portar din istoria fotbalului românesc, alături de Duckadam, este primul surprins în ofsaid. Necula Răducan, “pentru că așa mă cheamă”, este fotbalistul care s-a pliat și, pe alocuri, chiar a inventat, spiritul giuleștean.

“Eu am venit la rapid de la făcut calapoade. Era munca, frățioare. Îmi trăgeau la poartă, Georgescu, Motroc, toţi o făceau pătrată. Şi eu prindeam mingea cu o mână, lejer. Dacă lucrasem la calapoade, îţi dai seama ce mâini aveam” Necula Răducan, fost portar Rapid

“Tamango” se plimbă printre poveștile sale precum un rege printre supuși. Unul dintre rarii povestitori ai generației sale, adevărul se împletește cu ficțiunea într-un tango plin de pasiune. Pișichier mare, Rică are și șapte goluri marcate, chiar dacă a petrecut o viață în poarta Rapidului. Uriașul al cărui fuior de basme pare a fi inepuizabil a apărat de 61 poarta României, inclusiv la Campionatul Mondial din 1970.

“Le-am și zis după ‘67. Bă, noroc că m-am născut eu și ați luat primul campionat. O mai comiteam și eu, mai luam un gol, unii mai mârâiau, dar nu mă înjurau ai mei. Știau că asta sunt, ca fac spectacol. Am jucat contra lui Pele, Cruyff, pe Maracana, așa nu regret nimic” Necula Răducan, fost portar Rapid

“Mutu” de dinaintea lui Adrian

Despre Nicolae Manea putem spune că a fugit din spital pentru a juca împotriva Stelei și a și dat un gol. Nu voia să plece la clubul militar, așa că se internase. Suspect de hepatită. Lui “Mutu”, poreclit așa pentru că nu se plângea când îl loveau adversarii, cel puțin când era copil, i-a trecut hepatita instant, fix în ziua meciului cu roș-albaștrii.

“Am sărit gardul, în halat, și am plecat la stadion. Aici nu voiau să mă lase să intru, credeau că sunt nebun. Am marcat, dar avea să mă coste. Generalii s-au întrebat cum eram inapt militar, pe caz de hepatită, dar puteam juca fotbal. După o săptămână eram cu ranița-n spate” Nicolae Manea, fost fotbalist Rapid

Când era vorba despre a avea o vorbă bună sau o glumă pentru cineva cu necaz, nu mai era deloc mut. Ajuta pe oricine, cu bani, fiind mai mult decât generos. Nae Manea avea inima Rapidului, cea care crește atunci când se împarte altora. Atacantul despre care suporterii bătrâni și înțelepți spun că avea în joc ceva din rafinamentul versurilor lui Eminescu, a avut 221 de meciuri și 50 de goluri pentru seniorii din Giulești.

Fundașii care au pilonii arenei din Giulești

În memoria colectivă a suporterilor Rapidului s-ar putea ca numele lui Nicolae Stanciu să nu aducă un val de amintiri. Însă căpitanul echipei care a adus cel de-al doilea titlu de campioană în Giulești este, fără îndoială, o bornă importantă pe calea ferată. Cele 323 de meciuri în tricoul Rapidului stau mărturie.

“Am vrut neapărat să joc la Rapid și numai la Rapid. Am fost norocos că visul mi s-a împlinit. Am și suferit în Giulești, dar am trăit și momente extraordinare. Nu știu dacă am fost un jucător marcant al Rapidului” Nicolae Stanciu, fost fotbalist Rapid

Când scrii sau rostești Săpunaru, gândurile iau automat drumul Giuleștiului. Chiar dacă a fost, mai degrabă, un copil rătăcitor al Rapidului, Săpunaru a dus la Porto, Zaragoza, ceva din încrâncenarea Rapidului din perioada când se lupta cu echipele ministerelor din România. Cristian a jucat mereu cu dinții încleștați, gata să se lupte cu oricine voia să calce peste emblema clubului său de suflet.

“Indiferent unde am jucat, am continuat să iubesc Rapidul. Asta fac de când eram de mic” Cristian Săpunaru, fostbalist Rapid

Daniel, unul Pancu, celălalt Niculae

Făuriți la școala perfecționată de Nichi Dumitru și Puiu Ionescu, cei doi Daniel ai Rapidului au marcat și ei la foc automat pentru giuleșteni. Primul a fost Pancone, care a dat peste 90 de boabe pentru vișinii. Boabe, adică goluri, nu din cele de struguri care produc licori minunate.

“Ce pot să spun extrem de sigur despre Rapid e faptul că nu e un club plictisitor. Eu nu-mi amintesc, nici când am jucat în Turcia, să trăiesc ce am trăit în Giulești” Daniel Pancu, fost fotbalist Rapid

Daniel Niculae, a fost tras în două direcții de un naș al său, care e dinamovist, și de un unchi, care e rapidest. Până la urmă, “Nico” a ales Rapidul, fiind cucerit de galeria din Giulești. S-a impus în sufletele suporterilor mai ales după ce a contribuit din plin la cucerirea celui de-al treilea titlu de campioni. Cu peste 80 de goluri marcate pentru vișinii, Daniel Niculae este unul dintre cei mai mari atacanți din istoria recentă a clubului.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google