exclusiv Bullying, diagnostic greșit și speranță: “După operație, am văzut pentru prima dată în viață că mama are pistrui”. Lecția de viață din familia unui campion olimpic

“Eu câștigasem niște medalii, aveam masă și cazare. Nu aveam nevoie de bani, am decis să o ajut pe ea. Avea nevoie de asta, nici eu nu mă pot imagina, nu pot să mă văd cu dizabilități. Aveam totul atunci, ea nu. Suntem parte din familie, o iubesc. Din păcate, operațiile nu au mers. Nu vede cu un ochi, cu celălalt 85%. S-a acceptat așa. Fiecare e special în felul lui”, a povestit Enache.

În vârstă de 24 de ani, Maria Enache a devenit cunoscută la sosirea delegației României de la Paris, atunci când și-a așteptat fratele campion olimpic la aeroport, cu un tricou făcut special pentru el. “Pentru mine, valoarea ta nu constă doar în faptul că ești un campion olimpic, ci și în faptul că ești fratele meu. Te admir pentru tot ceea ce ești, pentru determinarea ta, pentru curajul și integritatea ta”, i-a transmis ea.

Întrebat dacă sora sa mai are șanse să-și recapete total vederea, Marian Enache nu a avut răspuns. “Maria știe mai bine, dar nu cred că va accepta să vorbească. O să o întreb”. Surprinzător, sora sa a acceptat dialogul cu iAMsport. Chiar dacă Maria Enache e doar ruda de sânge a unui campion olimpic, dialogul de mai jos se transformă într-o lecție puternică de viață.

Voiam să vorbim despre performanța fratelui tău. Am citit despre legătura voastră specială și voiam să ne spui cum te simți la trei luni după Jocurile Olimpice.

Simt că totul s-a întâmplat chiar ieri. Deși au trecut trei luni, emoția e la fel de vie pentru mine și pentru familia noastră. E o mândrie imensă să vedem numele nostru asociat cu o medalie olimpică. Chiar și acum, fiind doctorandă, primesc telefoane de la profesori pe care i-am avut la licență sau la master, care mă întreabă dacă Florin este fratele meu sau doar o coincidență de nume. Este, într-adevăr, o mândrie aparte.

Maria Enache: “A fost fratele meu perfect, ideal”

La ce facultate eşti?

Am terminat ciclul de inginerie la Universitatea Politehnică din Bucureşti. Am făcut master-ul tot la Universitatea Politehnică din Bucureşti, un master didactic, iar în prezent urmez o şcoală doctorală. Pe robotică industrială. Sunt în primul an de doctorat.

Ai o relație foarte strânsă cu fratele tău. Poți să-mi povestești puțin despre relația voastră? Am văzut că vă susțineți foarte mult.

Am fost mereu aproape unul de celălalt, în ciuda distanței și a timpului care ne-a separat. Florin a plecat devreme, avea doar 14 ani, iar eu, mai mică cu patru ani, am rămas cu amintirea fratelui mai mare, ideal, mereu protector. Deși ne-am văzut mai rar de-a lungul anilor, am știut întotdeauna că, la nevoie, era doar la un telefon distanță. Nu conta cât de ocupat era sau unde se afla – fie că era la mondiale, fie la naționale – își găsea mereu timp pentru mine, să-mi ofere un sfat sau sprijin.

Când eram mici, ne jucam mult împreună, chiar dacă uneori cred că îl agasam cu dorința mea de a fi mereu lângă el. Dar Florin era fratele mai mare care mă accepta necondiționat, generos și atent. Îmi amintesc cum, chiar și pentru o simplă ciocolată, nu o mânca niciodată singur. Oriunde eram, mă căuta să împartă cu mine acel mic moment. A fost și rămâne o relație deosebit de frumoasă și de profundă.

Am o soră mai mică, rămâneam cu ea acasă până plecam la școală. Vara, până în vacanță, era cel mai greu, munceam înainte și după școală. Toți copiii fac asta, munca te educă, eu am fost un copil muncitor, deschis la multe, dacă e de muncit muncesc, dacă fac sport, fac sport Marian Enache, campion olimpic, la iAM Ștucan

Dar a fost o relație foarte, foarte bună. Fratele meu e și o persoană foarte sufletistă și atentă. Și când eram mici, dacă el avea, de exemplu o ciocolățică niciodată nu o mânca singur. Mereu mă căuta oriunde aș fi fost, chiar dacă eram la joc cu copiii să o împartă cu mine...

L-ai așteptat la aeroport cu un tricou special. Apoi, el a spus că te-a ajutat pe tine cu primii lui bani câștigați din canotaj. Dacă nu e prea personal, putem vorbi despre acea problemă?

Am fost nespus de fericită să-l văd urmărindu-și visul cu atâta determinare. Când a câștigat, am simțit din plin că am un frate cu adevărat special. Tricoul pe care am decis să-l fac, deși inițial mi se părea un gest copilăresc, am vrut să fie un simbol unic, să arate mândria mea pentru el. Ca sora mai mică, am zis că i-ar plăcea să mă vadă în aeroport, să fie surprins. El nu știa că o să fiu acolo; am aranjat cu cineva din staff să mă treacă pe listele de acces, iar bucuria surprizei a fost imensă, mai ales pentru el.

Încă din copilărie, Florin a fost incredibil de sufletist, mereu aproape de familie, deși am fost despărțiți de mici. Eu m-am născut cu o problemă de sănătate – cataractă congenitală. Până la vârsta de șapte ani, practic, nu puteam vedea; lumea era o simplă figură geometrică. La șapte ani, am avut prima operație, un implant de cristalin la ambii ochi, și atunci am văzut-o pentru prima oară pe mama cu adevărat. A fost un șoc când am observat că avea pistrui, detalii pe care înainte nici nu mi le puteam imagina. Din păcate, operația s-a făcut prea târziu pentru ochiul drept, iar acum văd doar cu ochiul stâng. A urmat un drum lung de controale și intervenții în București, deși noi locuiam în Gorj, așa că era greu să ajungem.

Maria Enache: “Mi s-a pus greșit diagnostic de tumoare pe creier”

Se mai poate face ceva cu vederea la ochiul drept? Fratele tău a spus că nu știe exact

Îmi păstrez speranța, chiar dacă medicii nu îmi oferă prea multe șanse. Mi s-a spus că ar fi bine să evit tot ce înseamnă citit, învățat, interacțiunea cu display-urile. Dar pasiunea pentru educație m-a condus de la început pe un alt drum. În anii de licență în inginerie, am fost printre cei mai buni, iar în ultimii doi ani am terminat cu media 10.

Am câștigat un proiect de cercetare și am obținut rezultate mai bune decât mulți colegi fără deficiențe vizuale, chiar dacă efortul mă afecta uneori. Sunt momente în care durerile devin atât de intense încât trebuie să mă opresc din tot ce fac și să aștept să treacă, fără vreun remediu care să ajute.

Am avut parte de multe investigații și chiar un diagnostic eronat de tumoare pe creier, pentru că medicii nu găseau cauza durerii. Deși am încercat să-mi recapăt vederea, inclusiv cu o intervenție în Marea Britanie la 18 ani, nu am reușit să obțin o soluție completă.

Am corectat strabismul divergent, care îmi aducea multe neplăceri în copilărie, dar cauza principală a rămas o provocare. Medici diferiți îmi spun că ochiul meu drept este „leneș” și nu a învățat să proceseze imaginea, iar reabilitarea ar necesita un efort medical uriaș și un cost foarte mare, ceva ce nu ar putea fi făcut în țară.

Îmi monitorizez starea regulat și, chiar dacă mi s-a spus că îmi voi pierde vederea în cinci ani, au trecut deja zece ani și încă văd cu ochiul stâng. Cu ochiul drept percep doar lumina, dar pentru mine e un plus, un semn că speranța este încă vie.

Credința în Dumnezeu mă susține în toate încercările, iar fiecare durere o iau ca pe o formă de vindecare. Nu mi-am dorit să mă plâng sau să vorbesc despre problemele mele – poate de aceea fratele meu a spus că nu voi fi de acord să povestesc. Însă pentru mine, toate aceste provocări mă definesc și mă fac să prețuiesc și mai mult micile victorii și să mă bucur de fiecare zi.

Ai un mesaj pentru copiii abuzați de alți copii sau priviți diferit doar pentru că au probleme care nu depind de ei?

Nu cred că vina pentru bullying aparține copiilor. Cred că rădăcina acestei probleme se află în educația pe care o primesc acasă, de la părinți. Dacă aș putea transmite un mesaj pentru a stopa bullying-ul în România, aș începe de la părinți și de la valorile pe care le insuflă copiilor lor. Fiecare copil trebuie să înțeleagă că este unic și are ceva valoros de oferit lumii, indiferent de provocările fizice, emoționale sau financiare.

Părinții au ocazia de a le arăta copiilor ce înseamnă să fii marginalizat și cum pot afecta comportamentele de bullying viața celorlalți. Cred că este important ca părinții să fie mai conștienți de efectul pe care copiii lor îl pot avea în societate și să-i învețe să accepte și să integreze persoanele diferite. Din punctul meu de vedere, copiii care fac bullying sunt cei care simt nevoia de validare și au impresia că se pot impune prin umilirea altora.

O problemă de sănătate nu ar trebui să fie un obstacol – eu am reușit, iar oricine poate reuși, indiferent de dificultăți. Durerile sau provocările devin parte din viață și, în timp, înveți să le integrezi. Din păcate, bullying-ul lasă răni emoționale adânci, afectând subconștientul. De exemplu, pentru mine, experiențele din copilărie m-au făcut să-mi fie teamă să merg la cinema, neștiind dacă voi vedea bine. Prima oară când am fost la film aveam 19 ani, iar fratele meu m-a încurajat să mergem. De atunci am făcut din asta un obicei regulat, însă acele tachinări din copilărie lăsaseră urme adânci. În liceu, eram destul de populară, dar, în realitate, sufeream mult, în special din cauza strabismului.

Astăzi îmi dau seama cât de mult contează să vindeci aceste răni emoționale și cât de esențial este ca fiecare copil să fie educat în spiritul empatiei și al respectului. Numai așa putem spera să construim o societate în care toți se simt acceptați și valorizați.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!