special Înaintea lui Ivan Patzaichin a fost Leon Rotman! Povestea primului dublu campion mondial din istoria României, spusă de Cristian Munteanu

Nu lăsăm în urma noastră decât povești. Sub forma unor copii, medalii, cuvinte, artă. Povești. Unele, rare, parcurg întinderi uriașe, până la generații viitoare, sperând să-și găsească rezonanța perfectă în oameni.

Leon Rotman alunecă prin apartamentul său ca o canoe peste brădișul de sub apă. Campionul olimpic, ajuns la 89 de ani, se aruncă în dialog cu fervoarea care-i caracteriza vâslitul acum 67 de ani.

Aur lui Leon a venit pe 1 Decembrie

Zilele sale se scurg, se întrepătrund, ca picăturile de ploaie pe geamurile aburite ale memoriei domnului Rotman. Dar după câteva secunde de tăcere, luciditatea își face din nou simțită prezența.

Leon Rotman este primul dublu campion olimpic din istoria României. Atât de simplu. Iar a doua medalie a câștigat-o chiar pe 1 decembrie. În 1956, la JO de la Melbourne, Australia, un român era cel mai bun în probele de 10.000 și 1.000 de metri caiac-canoe.

Am fost primul dublu campion olimpic din istoria României. Am făcut asta pentru țară, pentru mine și pentru clubul Dinamo. Acolo m-am împlinit ca om Leon Rotman, dublu campion olimpic

Născut în iulie, 22, 1934, Leon Rotman a fost al patrulea copil din cei cinci ai familiei. Primul băiat după trei fete, deci acela care știa că trebuie să aducă bani în casă.

Așa că, de pe la opt ani, trecea înot Dâmbovița pentru a aduce, în recipiente, apă rece de izvor pentru sacagii (n.r. – vânzători ambulanți de apă) din oraș. Verile se deșirau, leneșe, alături de prietenii săi de toate naționalitățile.

Nu împlinise încă 15 ani când s-a angajat ca strungar la Uzina “Timpuri Noi”. Dar, pentru Leon, căruia îi dispăruseră toate rudele din partea mamei, inclusiv bunica, timpurile erau aceleași, la fel de greu de șlefuit. Folosește sintagma ”Trenurile morții” când povestește de ai săi, iar aerul din jurul vorbelor se încrețește de durere.

Român, dar pentru unii doar evreu, Rotman caută să fie bun la ceva. Orice. Cel mai bun. La atletism se lămurește repede că nu e cazul. Lică, prietenul său de la uzină, îl duce la lupte. La doar 1,71m, înălțime bună pentru acest sport, Leon începe să dea cu adversarii săi de pământ.

Noroc cu un antrenor care-l face “prost” și-i curmă cariera la greco-romane. Așa ajunge în canoe. Norocul nostru. Se angajează la o cazangerie și-și cucerește toți colegii. E și la forjă, și la baros, și la foarfecă, peste tot. Se pregătea pentru a “trage” la canoe ca un Sisif.

La clubul “Tânărul dinamovist” intră aproape pe fals. Era evreu, iar clubul aparținea Ministerului de Interne. Șuieratul ceainicului mă face să tresar. Mă gândesc la trenuri doldora de vieți care s-au risipit prin locuri neștiute. Mă gândesc la bătăturile din sufletul unui popor și din palmele lui “Papa Leon”, așa cum îi spun apropiații.

Știam că e 1 decembrie, ziua Marii Uniri. Mă gândeam la cursă, la o nouă medalie, deși nu eram favorit. Dar îmi plăcea cum sună - 1 decembrie, locul 1, în proba de 1.000 de metri Leon Rotman, dublu campion olimpic

În 1953, se întrece, într-o barcă de patru, cu primul echipaj al țării. Barca lui pierde, dar la mică distanță. Leon primește invitația de a rămâne la Snagov, dar pune condiția să fie angajat la Dinamo. Este refuzat.

Nu renunță. Face echipă cu Costel Berbec, un fost înotător, și termină “Naționalele” pe doi. Antrenorul lotului de caiac-canoe îl ia pe Costică, dar îl ocolește pe Leon. Așa că “domnul Leo”, cum îl strigau oamenii de prin piețele Dristorului, se decide să urce singur în barcă. Dacă va câștiga, nu-l vor mai putea ignora.

Cursa s-a jucat la doar jumătate de barcă

Mobila scârțâie a lucruri netrăite. Câteodată, lemnul încălzește fără să ardă. În ’54, Leon devine campion național pe distanța de 10.000 de metri. Cred că l-am bătut pe Dimofte, rivalul, cu vreo trei minute. Este în echipa de seniori a celor de la Dinamo. Va fi la Jocurile Olimpice.

Vocea domnului Leo are un alt ritm când vobește despre Melbourne. Rubinstein, uriașul pianist, spunea că se trezește în minte cu acordurile Concertului pentru pian și orchestră numărul 2, al lui Chopin. Apoi, îl uita pentru câteva ore. Spre prânz îi revenea în minte, mai exact ultimele acorduri ale sale. Asta cred că se întâmplă și cu Leon Rotman. De la primele cuvinte ale dialogului nostru a pornit în cursa de 10.000 de metri din ’56.

Asist la fiecare pagaie dată pe lacul Wendouree. Ritmul este rupt câteodată de căutarea vorbelor. Singurătatea devine o haină grea, umedă, care înăbușă scânteile.

De 6 ani de zile sunt văduv. Am avut o nevastă extraordinară, dar s-a prăpădit din cauza cancerului. De asta încep să uit cuvinte, pentru că vorbesc rar cu alți oameni Leon Rotman, dublu campion olimpic

Românul din canoele făcute la Reghin, din cedru și brad românesc, nu se uită în urmă. Îi e teamă că ungurul sau rusul sunt acolo, imediat, și îl vor depăși.

Îi simte pe toți în spatele său, gata să-i spună, a câta oară?, că nu e suficient de bun. Așa că trage atât de tare încât, după ce trece primul de linia de finiș, nu poate opri barca și e aproape să se urce pe mal cu ea.

Iar când cursa de 10.000 de metri se termină în mintea domnului Leo, începe cea de 1.000 de metri. Aici, unde emoția e aceeași dacă tai un zero, totul a fost mult mai strâns. Leon a fost la doar jumătate de barcă s-o piardă. Adică aproximativ 2 metri și jumătate. Câteodată, atât îți trebuie pentru a ajunge la întâlnirea cu destinul.

Se întâmplaseră atât de multe, însă toate așa cum trebuiau pentru ca Leon Rotman să fie primul dublu campion olimpic al României. În 1960, la Roma, câștigă o altă medalie, de data aceasta din bronz. Seara care se furișează afară aduce întunericul și în poveștile marelui caiacist român.

În 1965 este scos cu forța în afara clubului Dinamo. Pleacă având <<o cupă de lemn, o insignă și un fanion>>. Dar Leon era obișnuit să îmbrace păcatele în straie de sfinți. Întră în Miliție, ofițer la Judiciar, și începe să urmărească răufăcători.

Nu am urât pe nimeni. Chiar dacă mi-au făcut rău. Dacă îi uram, deveneam ca ei Leon Rotman, dublu campion olimpic

Strada Smârdan, anul 1972. O bătaie între milițieni și infractori. Fostul sportiv primește o lovitură de topor în cap, din fericire nu cu tăișul. Nu era prima într-o viață de om, dar Leon a făcut să fie ultima. A ieșit la pensie. <<Și acum am o gaură mică în cap>>.

Români ca Leon Rotman se “fabrică” din ce în ce mai rar. Nu prea mai avem cedru sau brad românesc. Ce putem face este să-l prețuim pe cel rămas. Povestindu-l tuturor celor care ne ascultă. Și, mai ales, celor care nu cred că au timp de povești.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google