SPECIAL | "Iubesc România! Aici am crescut, am iubit, am suferit!". Primul dublu campion olimpic din istoria României îți spune povestea aurului câștigat pe 1 decembrie 1956

Leon Rotman este un mare sportiv al României, dublu campion olimpic în 1956. Și, ca mulți alții, din păcate, unul destul de puțin prezent în presa de profil de la noi. Ajuns la 89 de ani, "domnul Leo", așa cum îl numesc vecinii, nu mai are încrâncenări. De altfel, nu crede că le-a avut vreodată.

Primul dublu campion olimpic al țării noastre, Leon a câștigat aurul la Melbourne, în 1956, în canoea sa, din lemn românesc, la 10.000 și 1.000 de metri. A doua medalie i-a fost așezată de gât pe 1 decembrie, atunci când, în țară, adevărații patrioți sărbătoreau Unirea.

Leon Rotman: "Iubesc România! Aici am crescut, iubit și suferit!"

Bună ziua, domnule Rotman! Poate o să redeschid o rană, dar trebuie să vă întreb, mai ales de 1 decembrie, ziua națională. Ați iubit România? Și, mai ales, v-ați simțit iubit de ea așa cum ați fi meritat?

Am iubit și iubesc România! M-am născut aici, în București, și nu voi pleca niciodată. Aici m-am jucat, pe străzile orașului, aici am crescut, am iubit, am suferit, aici am ajuns la 89 de ani. Sunt ultimul dintre neamurile mele care a rămas aici, restul au plecat.

Dacă România m-a iubit pe mine, asta e grea întrebare. Nu am de ce să ascund că, uneori, m-am simțit marginalizat. Sunt evreu, evreu român. Am simțit atunci, când eram tânăr, dar mai mult acum, când am avut timp să gândesc și să înțeleg de ce unii se purtau diferit cu mine. Dar m-am simțit și iubit, de ce să zic.

Pentru tinerii de astăzi, care poate nu înțeleg ce însemna să fii evreu acum 70 de ani, dați-ne un exemplu de discriminare.

În timp ce alți colegi de ai mei, cu performanțe mult mai mici decât ale mele, erau avansați în grad și primeau beneficii materiale, eu băteam pasul pe loc.

Pe mine m-au dat afară, în 1965, când mai aveam 2,3 ani de zile de oferit rezultate bune, cu gradul de căpitan. Mi-au dat o cupă de lemn, o insignă și un fanion. Am lucrat în miliție ca ofițer judiciar, iar acolo am dat examen pentru gradul de maior. La Arad l-am dat.

Dar de ce ați rămas aici, ce v-a determinat?

E poveste lungă, dar încerc să v-o spun. Am fost al patrulea copil al familiei. Am crescut la bunica din partea mamei, în București. Când a început războiul (n.r. – al doilea război mondial), bunica și rudele din partea mamei s-au refugiat în Ardeal.

Însă de acolo i-au adunat hortiștii (n.r. – ungurii simpatizanți ai regimului dictatorial condus de Miklos Horty), i-au urcat în ”trenurile morții” și i-au trimis spre Auschwitz (n.r. – lagărul unde naziștii au ucis aproximativ 1,1 milioane de oameni).

Nu știu unde a murit bunica. Ori pe drum, ori în lagăr. Despre o soră a mamei am aflat după mulți ani că a murit în camerele de gazare.

Noi am avut noroc că am rămas în București. Lumea ne-a ajutat, iar eu le-am rămas recunoscător. Am copilărit cu tot felul de naționalități, dar toți eram români.

Rotman: "Cu entorsa aceea de abia mă urcam în barcă"

Și i-ați răsplătit pe măsură peste ani, atunci când ați luat aurul olimpic de actuala zi națională a României. Cum a fost să fiți primul dublu campion olimpic din istoria țării?

Înainte de Melbourne (n.r. – orașul unde s-au ținut Jocurile Olimpice din 1956), nu primeam viză. Dar cum am câștigat toate concursurile înainte de Australia, m-au lăsat să plec. Într-un mic articol din Sportul Popular de atunci s-a scris că am plecat cu speranța unui loc doi la 10.000 de metri și la 1.000 un loc în finală. Asta m-a ambiționat.

Am ajuns mai devreme acolo, pentru a ne acomoda cu fusul orar. Cu vreo două săptămâni înainte de concurs, jucam o miuță pe malul lacului și am călcat strâmb. Entorsă la piciorul cu care mă sprijineam în barcă. De abia reușeam să mă sui în ea. Așa că la concurs eram mai mult într-un picior.

La 10.000 de metri stai aproape o oră într-un picior. Cred că a fost o durere de nedescris.

Stăteam într-un genunchi, nu știu dacă multă lume știe cum e la canoe, iar de piciorul de sprijin nu prea mă puteam folosi. Cred că vreo 54 de minute se cam scotea pe distanța aceea.

Prima finală a fost pe 30 noiembrie, la 10.000 metri. Am condus de la început până la sfârșit. Adrenalina mi-a dat forță. Ungurul Parti și sovieticul Bukharin erau adversarii cei mai tari de atunci. Antrenorul ungurului i-a și strigat să facă tot posibilul să rămână lângă mine și să atace pe final. Dar eu știam ungurește de la bunica, așa că am înțeles ce zicea.

De abia pe ultima linie dreaptă am avut curaj să mă uit înapoi, ca să văd unde sunt adversarii. Erau pe la 70-80 de metri în spate. Am fost atât de entuziasmat, încât am tras așa de tare de era să mă urc cu barca pe mal.

Vă mai aduceți aminte ce ați trăit, gândit, pe podium, cu medalia de aur la gât?

Din păcate eram prea tânăr atunci să realizez ce performanță făcusem. Am fost mândru, asta-mi amintesc. Australienii ne plăceau. M-au aplaudat mult și cei din satul olimpic, unde stăteam. Era acolo și Manole Bodnăraș (n.r. – fratele mai mic al liderului comunist Emil Bodnăraș), viitor șef al Comitetului Olimpic Român, care m-a felicitat.

Și-a tăiat barca pentru a putea concura

A doua zi, de 1 decembrie, cursa de 1.000 de metri. Aici nu mai erați favorit. În plus, a fost o mică problema înainte de start, nu?

Când m-am dus cu barca la control, pe lângă oficialii respectivi, erau și antrenorii rușilor, ungurilor, cehilor și alții. Eu aveam o barcă din cedru românesc, iar când mi-au controlat-o au văzut că pe dos are o torsură mică (n.r. - protuberanță) la spate. Adică m-ar fi ajutat la cârmă, să țin barca dreaptă.

Și era adevărat sau vă cautau nod în papură?

Da, era adevărat. Însă torsura era atât de mică încât nu ar fi făcut vreo diferență. Așa că m-au întrebat dacă am altă barcă. Am zis da, m-am dus la cort, de unde am venit cu cea din rezonanță de brad românesc. Era fabricată tot la Reghin.

Când le-am adus-o la control, au descoperit că e mai lungă cu un centimetru, doi. Nu-i nimic, le-am zis, și m-am întors la cort. Am găsit un fierăstrău și am tăiat din coada bărcii. L-am rotunjit și am dus-o la control. <<E bună acum? Da, e bună>>. Mă tot șicanau.

Păi făceau totul ca adversarii dumneavoastră ai aibă un pic de avantaj. Cursa de 1.000 metri a fost mai strînsă?

Erau mai mulți adversari buni. Cred că cehul Vogler a pornit cel mai bine. A și condus cursa, vreo 300 de metri, iar eu l-am studiat. Apoi am trecut la conducere. Sinaev, rus, și ungurul Hernek, erau principalii mei adversari.

În seara de dinaintea cursei, am visat că am avut punctul slab pe la 900 de metri. Eu, de obicei, îl aveam pe la 750 de metri. Dar fix așa s-au petrecut lucrurile. Pe la 900 de metri am simțit să cedez. Hernek a atacat puternic. După vreo 50 de metri mi-am revenit, iar la final am trecut doar cu jumătate de barcă în fața lui.

Dar să știi că nu am fost niciodată încrezut, plin de mine. Colegii mă tot felicitau, spunându-mi că performanța e extraordinară. Adversarii, la fel. Eu mă bucuram că am luat medalii pentru România.

Rotman: "M-a făcut prost un antrenor, așa că m-am dus la caiac-canoe"

Cum v-ați descoperit priceperea pentru caiac? V-a plăcut alunecarea bărcii pe apă?

Participam la alergări, atletism, pe stadionul “23 August”. Ajungeam la finiș pe unde mă nimeream, nu eram bun.

La școală eram coleg cu Lică Dulza, un alt evreu. Și, într-o pauză, mi-a făcut un procedeu și m-a aruncat peste cap. Eram în curtea fabricii Timpuri Noi, acolo unde eram calificat ca strungar. Lică, unde ai învățat tu asta? Că vreau și eu. Păi fac lupte, mi-a zis el. Așa că m-am dus și eu la clubul “Flacăra”.

După ceva timp, am plecat la “Tânărul dinamovist”. Aici, ca să nu spun că-s român evreu, pentru că nu m-ar fi primit, aparținând de Ministerul de Interne, am falsificat documente. În declarație n-am menționat și originea bunicii.

Vreo doi ani am făcut lupte acolo. Mă duceam acasă lovit, mama îmi zicea să mă las, dar mie-mi plăcea. Până când, într-o zi, mi-a zis antrenorul. <<Bă, sunteți niște proști>>. Eu nu suportam cuvântul. Mai bine îmi dădea două palme decât să mă facă prost. Așa că m-am supărat și nu m-am mai dus la lupte. Și m-am mutat la secția de canoe, la insistențele unor colegi.

Iar asta v-a adus, peste ani, pe prima treaptă a podiumului Jocurilor Olimpice. Ați adus două medalii de aur pentru România. Ați deschis drumul lui Ivan Patzaichin, de exemplu.

Am fost prieteni. Am fost la ultima lui aniversare, apoi s-a prăpădit. Nici nu am știut că a fost în spital. Nu a vrut să se afle. Am ținut foarte mult la el. I-am dus o coroana de flori la cimitirul Bellu.

Am ieșit la pensie după ce m-a lovit un infractor cu toporul în cap. Și acum am o gaură mică. M-a ținut Dumnezeu. Încă sunt pe lista lui. Să vedem până când Leon Rotman, dublu campion olimpic

A fost un mare campion. Eu, înainte să fiu îndepărtat de la Dinamo, am apucat să-l văd de câteva ori. Avea 16 ani, îl adusese Ismailciuc. El l-a învățat pe Ivan să tragă în barcă. Promitea de atunci, abia venit din Deltă. Dar s-a dus și Ivan...

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google