”Ce nu se înțelege legat de insolvența lui Dinamo”. Situația ”câinilor”, sub lupa lui Ștefan Beldie

Prin urmare, încerc să explic într-un limbaj cât se poate de îndepărtat de cel folosit de domnul Andrei Nicolescu de ce insolvența nu este un furt sau o rușine sau orice altă chestiune de gen.

În primul rând, insolvența este amorală.

Deci nici morală, nici imorală.

Amorală.

E foarte greu să acceptăm că ceva legiferat este amoral. Ne place să împărțim lucrurile în bune și rele pentru că în felul acesta ni se pare ușor să le măsurăm.

Dacă ceva e moral, aplaudăm.

Mai ales dacă nu ne afectează în vreun fel interesele.

Dacă ceva e imoral, huiduim.

Chiar cu mare avânt dacă ne afectează interesele.

Dar când ceva este amoral, suntem nevoiți să gândim. Mai exact, să mergem cu gândurile dincolo de suprafața ideii de insolvență.

Nu de alta, dar la suprafață știm deja cum stau lucrurile - hoții de la Dinamo au băgat a doua oară echipa în insolvență ca să fure banii jucătorilor, dar și banii noștri, ai tuturor, prin țeapa care s-a dat ANAF.

E simplu, nu?

Ideile acestea revoltate sună cumva bine, te semi răcoresc pentru că le-ai spus în față ce nemernici au putut să fie!

De ce insolvența lui Dinamo este “morală”

Am însă o veste proastă pentru toți cei care gândesc așa.

Chiar și când insistăm să discutăm fără nuanțe, ci doar în alb / negru sau bine / rău, insolvența lui Dinamo este morală.

De ce?

În primul rând, pentru că-ntregul demers a respectat legea. Cel puțin până când o instanță “finală” constată altceva, cei de la Dinamo asta au făcut - au respectat legea.

Care lege are niște scopuri.

Sigur, reflexul multora este să considere că scopul principal al legii insolvenței este să-i protejeze pe cei intersați să dea țepe partenerilor și bugetului de stat.

Faptul că se-ntâmplă asta nu-nseamnă însă că automat legea a fost gândită de o asemenea natură. Este o lege care poate afecta sute de mii de societăți la un moment dat și nu are restricții de încadrare a celor care pot beneficia de aceasta.

Eu aș mai lua în calcul un scop important al acestei legi - dorința legiuitorului de-a ajuta companiile aflate în dificultate să-și revină și să-și continue existența în economie. Nu pentru că statul e îndrăgostit de demersuri antreprenoriale, ci pentru că statul e îndrăgostit de banii pe care-i colectează de la firme.

Or o firmă care intră-n faliment și dispare nu mai contribuie cu nimic la bugetul de stat.

Dar o firmă care se salvează folosindu-se de lege va contribui în continuare.

Da, dar Dinamo doar profită de insolvențe

E foarte bine că profită, e foarte bine că s-a salvat.

Oricine apelează la lege pentru a se proteja are dreptul “moral” să o facă.

Iar acest drept moral decurge inclusiv dintr-o perspectivă oarecum filosofică - în momentul în care o societate se înființează și-și începe activitatea pentru a obține dezideratul moral suprem economic, adică profitul, acea societate se angajează să respecte toate legile care-i guvernează existența.

Automat, se poate spune că a semnat un contract în care are o grămadă de obligații și câteva drepturi. De asta, marile averi sunt făcute de cei care fac bani pe cont propriu, nu de angajați. Pentru că riscurile pe care și le asumă sunt mai mari decât riscurile pe care și le asumă angajații.

Dar deviez din dorința de-a spune adevăruri neplăcute...

Ideea este că Dinamo și orice altă companie își asumă atât de multe riscuri existând în economia reală și sunt atât de încălecate statul-mulgător încât e o datorie de onoare să profite de orice drept legal pe care-l au.

Onoare capitalistă, desigur.

Poate de aici și nostalgia netrăită a unora pentru comunism…

Da, dar cu jucătorii care au luat țeapă de la Dinamo, cum rămâne?

Mă pot felicita pentru această întrebare foarte bună. Dacă aveam mai mult spațiu pentru subtitrare, întrebam și mai emoțional: dar cum rămâne treaba cu jucătorii cărora Dinamo le-a dat țeapă, cum rămâne cu familiile acelor jucători care au muncit pentru Dinamo și au fost păcăliți?

Era de așteptat ca o discuție care implică ideea de moralitate să devieze spre chestiuni și mai emoționale. Ceea ce nu e neapărat rău.

Când semnezi un contract, acel contract spune ca ambele părți să-și îndeplinească obligațiile. Asta este situația ideală, iar contractul are rolul de-a duce cât mai multe situații la ideal. Sau de-a forța părțile, când e cazul, să ajungă la situația ideală.

Totuși, deși contractul reprezintă lege între părți, se supune tuturor legilor române în vigoare. Asta e de obicei bine chiar și dintr-o perspectivă oarecum libertariană pentru împiedică apariția unor angajamente cu clauze aberante - gen “dacă nu faci îndeplinești punctul 5 al contractului, devii sclavul meu”.

Ei, tocmai această supunere a contractelor unor legi locale implică și faptul că Dinamo s-a putut refugia în insolvență.

Acum, normal că jucătorii au fost de bună credință când au semnat și nu s-au gândit la asemenea grozăvie, dar asta nu-i scutește pe ei și pe impresarii lor de cunoașterea legilor și mai ales de conștientizarea riscului pe care și-l asumă chiar și-n cazul unui așa zis contract beton.

Sună cinic?

Absolut.

E suficient ca oricare dintre noi să ne punem în locul celor păgubiți și am vedea cât de usturător este să rămâi fără banii pe care i-ai muncit.

Dar asta nu schimbă realitatea legilor.

Care, în esență, nu sunt de fapt nici morale, nici imorale.

Sunt amorale.

PS lung: dacă vrei totuși să simți că-njuri pe cineva pentru “țeapa insolvenței” de la Dinamo, eu zic să-ți aduci aminte cum au procedat cei din board-ul DDB ca să apuce să bage societatea în insolvență.

Cum i-au aburit pe jucători, deși știau că vor păsuiri la plată cât să inițieze demersul insolvenței, știind că apoi au scăpat de ei și de îndeplinirea oricărei promisiuni.

Normal, acei fani ai lui Dinamo au țintit ceea ce au considerat că este interesul lor moral - salvarea cu orice preț a lui Dinamo. Dar procedura în sine, minciuna, amăgirea sunt imorale din orice perspectivă ai privi lucrurile.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google