”Edi, nu acesta e drumul cel bun!”. Dumitru Graur îl avertizează pe selecționer, în urma remizei cu Belarus

Ai noștri au câștigat cu 2-0, dar a fost o victorie perfect mincinoasă, fiindcă englezii au jucat aproape permanent în jumătatea noastră de teren, având la final o posesie de cam 75-25 la sută.

Chiar fără să impresioneze nici ei prea mult. Portarul Răzvan Popa a fost cel mai bun jucător din echipa noastră, salvând în 3-4 ocazii poarta tricolorilor. Englezii au ratat și un 11 metri, și la o altă mare ocazie bara transversală ne-a ocrotit.

Noi ne-am poziționat într-un 5-4-1 extrem de defensiv, cu rare contraatacuri. I-am privit pe englezi cum combinau și am acceptat permanenta lor dominare teritorială. România n-a existat decât printr-un șut frumos al lui Cristian Mihai (gol în minutul 5) și la un cadou al hilarului portar advers, pentru un penalty transformat de Atanas Trică.

În rest, nimic, nimic. A fost evident că nu știm să pasăm, că nu știm să păstrăm mingea și probabil că nici nu ne interesează lucrul acesta. Ei bine, mi-am zis, dacă așa arată o echipă formată în teorie din ce are mai bun fotbalul românesc la 19-20 de ani, viitorul nu sună deloc bine.

Apoi a venit mult așteptatul meci cu Belarus, în care nici nu ne gândeam la altceva decât la victorie. Aici sensul jocului a fost exact invers, noi am dominat zdrobitor echipa adversă, am jucat aproape permanent în fața careului porții apărate de Ignatovich, dar fără succes. Un portar de altfel modest, ca și întreaga echipă a Belarusului.

A fost din nou un joc cam la întâmplare, păcat de efortul fizic chiar remarcabil al majorității jucătorilor români, care n-au știut însă să se descurce în fața apărării organizate a rușilor albi.

Mult efort individual, prea puțină știință a jocului colectiv. În primele 23 de minute ale primei reprize am notat trei șuturi cât de cât periculoase, prin Stanciu (10), Alibec (15) și din nou Stanciu (23), după care foaia pe care scriam a rămas albă, nemaifiind nimic de remarcat.

Am sperat apoi ca modificările făcute de Edi Iordănescu să aducă limpezimea necesară. Introdus ca titular ca o mare surpriză a lui Iordănescu, Drăguș mai curând a decepționat, fiind trecut din aripă stânga în centrul atacului, în locul lui Alibec, probabil foarte obosit.

Moruțan și Hagi au adus mai multă viteză atacului, Răzvan Marin a trimis un șut bun, apărat cu greutate (53), dar și Morozov a reluat foarte periculos la poarta noastră (56), puțin pe lângă.

Un meci prost și un comentariu TV identic ne-au însoțit și enervat până la final, neputința jucătorilor români devenind mai evidentă cu cât ne apropiam de deznodământ.

E adevărat că au mai fost câteva ocazii, Hagi (67), Stanciu (70), Bancu (80), dar și Moldovan a fost obligat să intervină la două ocazii ale „gazdelor”, între care cea din min. 85 a fost chiar foarte mare, șutul lui Bakhar putând dezastrul, dacă Horațiu n-ar fi apărat excepțional.

La Budapesta, în afara jocului colectiv și mai bine articulat, a fost evident că ne-a lipsit și norocul, o dimensiune care până acum a fost mereu prezentă la meciurile echipei României în aceste preliminarii.

Un singur exemplu, deja bine cunoscut: la golul egalării în meciul cu Elveția mingea a căzut mai întâi în capul lui Pușcaș, uluit, apoi a sărit exact la Moruțan, a cărui pasă inteligentă a fost finalizată de Mihăilă. Și atunci, spre surpriza generală, antrenorul Iordănescu a declarat că echipa se află pe un drum bun și rămâne optimist în privința calificării.

De această dată norocul ne-a lipsit. Cam de fiecare dată, câțiva centimetri lipseau ca pasele să curgă, sau ca șuturile să-și găsească ținta. Dar, cel mai important este că echipa României a susținut din nou un joc slab, dezlânat, lipsit de perspectivă. Și nu, Edi, acesta nu este drumul cel bun!

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google