”A fost odată în Craiova”. Marius Mitran, despre ce a pierdut Universitatea odată cu plecarea lui Mirel Rădoi
Galerie foto (1 fotografii): ”A fost odată în Craiova”. Marius Mitran, despre ce a pierdut Universitatea odată cu plecarea lui Mirel Rădoi
Marius Mitran | Publicat: 11.11.2025 19:45 | Actualizat: 08.12.2025 10:12
După eliminarea de către “Maxima”, în toamna lui 1985, a lui AS Monaco, pătrunderea în grupa de Conference League de acum e performanța europeană cea mai mare a Craiovei ultimilor 40 de ani. Și e încă în desfășurare!
După meciul cu titlul pe masă, pierdut în fața celor de la CFR Cluj, de acum 5 ani, Știința nu a dat vreodată mai multe speranțe că e capabilă de triumful final precum în debutul acestui sezon.
Mulți factori au făcut să se obțină această calificare și să se aprindă aceste speranțe până la a colora în incendiu cerul Craiovei: banii tot mai mulți investiți de acționari, calitatea fotbaliștilor aduși, efervescența magnetică a Peluzei Nord, dar, înainte de toate, pasiunea dusă la extrem a antrenorului Mirel Rădoi.
Văd că în aceste zile, oriunde s-a scris și s-a vorbit despre ultimele ore aprinse de la Craiova, s-a făcut concesiv, subliniindu-se, în pagini și în studiouri, în primul rând, rolul antrenorului Mirel Rădoi în această, totuși, extrem de simplă poveste.
Așa am zis să încep și eu. Și repet: el a fost factorul principal al acestei propulsii aproape nucleare a echipei, grație unui joc chiar nemaipomenit, gândit și pus în practică de Rădoi. În plus, antrenorul atât de atent la detalii era și este dublat de un om de o carismă aparte, un sufletist cu morfologie autentic oltenească, sensibil, cald, de o sinceritate copleșitoare și cu un zâmbet tot mai aproape de empatia absolută pe care o inspira oricum. “Mirel Rădoi, unul dintre noi!” Nu? Sau nu chiar?
Asta știam , asta se simțea, asta se vedea. În jocul de multe ori excepțional al echipei, în explicații tot mai deschise, lecții veritabile de fotbal ținute de antrenor oamenilor, înainte și după meciuri.
Dar, din păcate, nu asta era întreaga realitate. Frământarea perpetuă a lui Rădoi, consumul de energie mentală, auto impunerea la dimensiuni colosale a performanței absolute, toate au generat o epuizare a lucidității, mai întâi, apoi o percepție tot mai îndepărtată de realitățile jocului, imaginat pentru perfecțiune chiar de el însuși.
Iar echipa a început un balans ușor, a trecut la un nivel inferior aproape fără să percepem asta, pentru că motoarele păreau încă încinse. Păreau, dar nu mai erau!
Încet, aproape pe nesimțite, energiile și relațiile s-au răcit, rezultatele au început să dispară și să fie înlocuite de explicațiile eșecului. “Trebuia să vină și o înfrângere!” Mai țineți minte, nu-i așa?
Punctele însă nu se mai strângeau, iar astăzi Craiova este pe locul patru, cu doar două mai mult decât FC Argeș, o echipă nou promovată, a cărei mare investiție de peste vară a fost aducerea, pe câteva zeci de mii de euro, a lui Caio, de la FC Bălți, din Republica Moldova.
Craiova fusese însă lider 10 etape, impresionând prin joc, manieră modernă de interpretare tactică, prin tot. Totul însă a glisat ușor spre eșec, nervozitate și anxietate. 1-1 la Botoșani, 2-0 cu Farul, 0-1 la Galați, înfrângerea care cică trebuia să vină, 2-2 cu Dinamo, 0-1 cu FCSB, care avea să fie învinsă etapa următoare de Metaloglobus, victoria cu om în plus cu Slobozia, 0-2 la Rakow, 1-1 cu Noah, 0-0 cu Metaloglobus, 2-2 cu Rapid, 1-0 la Viena, 1-2 cu UTA.
17 puncte pierdute în campionat în nouă etape. Aproape două meci de meci. Un tobogan în spirală care a aruncat echipa în afara podiumului și în pragul disperării. O perioadă cu două reprize impecabile, prima cu Dinamo, cât și cu Rapid, un meci bun la Botoșani, egal nemeritat de gazde, un alt meci minunat, la Viena, cu alt Rapid. Bun, rău, slab, bun, foarte slab, slab, aproape bun, excepțional, slab de tot. Cam așa au arătat lunile septembrie, octombrie și acest început de noiembrie.
Dar nici măcar acest parcurs nu ar fi avut urmări rele și visele tăiate cu totul. Ci seria interminabilă a demisiilor, șase la număr, care au curs în tot acest timp și au izbit mai mult și mai rău decât orice în încrederea oricui a aflat de ele!
În plus, cel mai bun fotbalist român din Superligă, Baiaram, a devenit un caz. Cel mai bun atacant, Assad Al Hamlawi, a devenit cel mai slab de pe orice teren, tot așa, repejor, au dispărut Cicâldău, Băluță, Teles, iar Nsimba nu mai are nici el mult.
A șasea demisie fiind acceptată, Mirel Rădoi nu și-a luat cu el doar lucrurile din cantonament, ci și zilele bune în care a făcut Craiova să viseze. Și-a luat temerile, ideile geniale, pasiunea, și-a încărcat-o într-una din mașinile lui luxoase, și-a luat cu el explicațiile și teoriile minunate despre fotbal, nelăsând în urmă decât un uriaș semn de întrebare. Cine ești, cu adevărat, Mirel Rădoi? Ce a fost, vara trecută, la Craiova?
Nu am răspunsul la aceste întrebări, așa cum cred că nu-l are nimeni. Dar, după două nopți albe și trei zile gri, am, cred, răspunsuri la alte întrebări, încă vii în spațiu.
Aș vrea să dau însă numai unul. De fapt, să vă spun o poveste veche, de pe vremea când eram elev de liceu, la “Lazăr”. Un coleg, un smardoi, care reușise, nu se știe cum, să o facă pe cea mai frumoasă fată din liceu să se îndrăgostească de el, a ieșit cu ea la film, la Cinematecă. Biletele erau greu de obținut acolo, trebuia un permis special, dar smardoiul, care era și un elev strălucit, a făcut rost de el. Filmul, lung, o capodoperă. “Once upon a time in America”.
La un moment dat, cu ochii pe povestea de dragoste de pe ecran și de lângă el, dublată de cea a marii trădări de pe peliculă, a simțit că, de undeva de la balcon, cineva arunca, ritmic, în el, cu bucăți mici de lemn. Sau de hârtie. Nu era foarte clar cu ce. O dată, de două ori, de cinci ori. De șase ori. Dar nu s-a întors către acel tip, deși îl văzuse pentru o clipă și știa că nu ar fi avut ce alege din el.
Mi-a povestit, mai târziu, întâmplarea și la nedumerirea mea totală mi-a spus că, dacă și-ar fi pierdut răbdarea, capacitatea de a înțelege și a răbda, de a analiza situația, și ar fi reacționat, sigur l-ar fi spulberat pe zburdalnicul de la etaj. Dar ar fi pierdut nu filmul, ci fata. Nu victoria lui personală îl interesa, ci seara aceea în care De Niro îi spunea fetei de pe ecran ceea ce el voia să-i spună de mult celei de lângă el.
“Am rezistat, Marius, mi-am stăpânit nervii, și așa am rămas nu doar cu filmul și cu seara aceea, sau cu muzica lui Ennio Morricone, ci și cu fata. Ce-ar fi zis dacă plecam de lângă ea ca să-l caut pe respectivul? Știi cum era lumea pe atunci. Mi-am spus să fiu calm, să am răbdare, să aștept. Și am reușit!”.
Uneori, mă gândesc că eu am fost în seara aceea la Cinematecă. Dar nu eu am fost. Ci smardoiul, genial la mate-fizică. Eu, ca și toată lumea din școală, eram doar un alt îndrăgostit de aceeași fată. Dar el avut răbdare. Bine, era și frumoasă rău fata! Ca o poveste. Doar ea conta.
Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
