”România mea”. Editorial emoționant semnat de Vali Moraru, înaintea meciurilor cu Belarus și Andorra

Când am apărut, România mea era deja construită cu dosu-n sus și mi se spunea că așa trebuie, că nu există variantă plauzibilă.

E cea în care juram credință conducerii de partid și de stat încă de când renunțam la scutece. Cea în care turnătoria invada simțul civic. Cea în care stăteam la cozi imense pentru rația de un sfert de pâine.

Cea în care așteptam ore în șir să vină mașina cu butelii sau mașina de carne, trecută deja prin vama locală PCR (Pile, Cunoștințe, Relații). Cea în care, caz fericit, vedeam un Pepsi și o portocală doar de Revelion.

Cea în care se tocau ani la rând aceleași vorbe fără sens în spațiul public iar ochii vedeau o cu totul altă realitate în jur. Cea în care se mințea patologic, de la recoltele-record la hectar până la cincinalul în patru ani jumate.

România mea era gri. O vedeam eu puțin mai colorată doar pentru că eram copil. Și, prin griul general, reușeam să găsesc oaze de culoare: o bicicletă, o leapșă, un fotbal printre blocuri. Jocul, în orice formă, rămânea vesel și colorat, oricât gri ne-ar fi băgat alții pe gât.

Și mai era o doză de culoare, chiar și în imaginea alb-negru cu purici a televizoarelor socialiste: fotbalul mare. Oricât gri se vedea în tribune, acolo, pe iarbă, era cel mai bun fotbal din lume. România mea era Dobrin, era Craiova, era Balaci, era Dinamo, era Augustin, era Lăcătuș, era Steaua, începea să fie Hagi.

Apoi, griul României din copilăria mea s-a dus. România mea a devenit cea strident colorată. România mea a devenit cea a torționarilor metamorfozați în oameni cumsecade, cu drepturi, c-așa-i în democrație. România mea a devenit o țară a minciunii deșănțate, a furtului cosmic, a PCR-ului redenumit: la vremuri noi, tot ei.

România mea a devenit o țară care-și sufocă oamenii, un stat care te faultează brutal fără grija de a putea primi roșu. Un stat care te împinge în offside și-ți interzice apelul la VAR. Pentru ca apoi să te taxeze și să se laude că aplică legea.

România mea e cea a nepotismelor, a rubedeniilor, a corupților, a interlopilor. E un establishment mafiot la nivel de stat care strivește furnicile a căror existență e utilă doar pentru a avea unii de la cine să fure.

România mea e cea a șmecherilor și cea a fraierilor.

Șmecherii sunt cei plătiți din bani publici, maeștri ai șpăgii, lorzi ai corupției, prostovani ai funcțiilor academice, bădărani care sug statul ca să o ducă ei bine, umăr la umăr cu privatul cotizant.

Fraierii sunt cei fără neuronul furtișagului, fără abilitatea ”descurcatului”. Sunt cei defecți de onestitate, de bun simț și de dorința de a răzbi corect.

România mea e cea a capitalismului de junglă, a legii strâmbe și ambigue, a învoielii îndoielnice, a pusului batistei pe țambal, a celebrei ”Oameni suntem, boss!”, a aruncării permanente de responsabilitate în ograda celuilalt.

Griul omniprezent din copilărie s-a transformat într-un kitsch colorat și ridicol, într-un vuiet de acute bolovănoase care te îndepărtează de piața publică.

Ceva a rămas: România mea, cea galbenă. Echipa națională. Așa cum a rămas, cât a rămas. Cu cele mai frumoase zile și nopți pe stadion în amintirile mai vechi. Cu lacrimi și durere la necalificările mai vechi și mai noi.

Cu haos, management prost, fotbaliști cu talent scăzut, antrenori fără har.

Așa că, oricum ar fi Româniile mele, de-atunci sau de acum, prima mea Românie e Echipa Națională. Și, când vine meciul, încep să se agite fluturii în stomac. N-am ce să fac, chiar dacă deziluziile au fost cu carul. Chiar dacă galbenul s-a mai schimbat. Chiar dacă nu jucăm mai nimic.

România mea ar putea ajunge la Euro. Cum să nu fiu cu ea?

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google