”Scrisoarea cea mai deschisă”. Vali Moraru, discurs deosebit despre omul care i-a marcat viața

Dragă iAMSport,

Te rog frumos, lasă-mă să scriu despre altceva decât de obicei! Vrei un text actual? Vrei să dau în X sau în Y, să fiu incisiv, să facem trafic? Dă-l naibii de trafic! Măcar o secundă!

Te rog din suflet, lasă-mă să uit de toate cele, de Hagi, de Gigi, de Special, de rating, de Națională, de Steaua și FCSB, de CSU și FCU, de tranziție pozitivă și negativă, de VAR și furăciuni, de miș-mașuri și găinării, de blaturi și de combinații ieftine, de victorii și înfrângeri, de golaveraj și de titluri de campioană, de Maradona și de Messi! De zilnicul ”3, 2, 1... ești live!”

Lasă-mă să scriu despre adevăratul Erou al zilelor și nopților mele! Despre cel care m-a dus la primul meci din viața mea pe stadion, un Poli Iași – Dinamo, undeva prin ’78. Cel care mi-a așezat o minge roșie cu buline lângă pat pe la 7 ani, de m-am împiedicat de ea când m-am trezit. Cel care mi-a explicat drumul de la școală și înapoi și-mi repeta obsesiv ”atenție la traversare!”.

Cel care a venit să mă ia de la școală pe o zăpadă cât gardul de teamă că eu voi rămâne la un fotbal magic cu plonjoane și alunecări în curtea școlii și mă voi îmbolnăvi după ce mă ud la picioare. Cel care nu știa că deja jucasem cu o oră mai devreme. Pentru că o asemenea feerie a fotbalului copilăriei pe zăpadă nu putea fi ratată cu nici un chip.

Cel care, în schimbul unei cotizații lunare obligatorii de 10 lei, îmi aducea niște fanioane oribile cu Dinamo și Victoria, dar care mie mi se păreau sublimul în materie de suveniruri.

Cel care îmi povestea cum juca fotbal pe ”toloacă” în copilărie, dar și handbal ”în unșpe”. ”What? Cum naiba handbal în unșpe?” ”Da, așa era handbalul la început, în unșpe!”

Cel pe care partidul îl mai scotea din când în când la o ”activitate sportivă” iar mie mi se părea la 10 ani că deja-s mai bun la fotbal ca el!

Cel care s-a pus pe adunat apa din casă după o inundație care n-ar mai fi fost posibilă dacă eu eram acasă, nu ”pe șest” la antrenament la handbal. În șapte.

Cel care îmi făcea rost de Almanahul Flacăra pentru că știa că are multe pagini de sport pe care le voi devora săptămâni la rând. Cel care nu s-a supărat când, pe la 13 ani, am luat-o la fugă singur vreo 10 kilometri până la statuia lui Ștefan cel Mare, de la Podu Înalt. Doar așa, ca să-mi demonstrez că pot.

Cel care, după ce am crescut, s-a bucurat ca un copil de fiece premiu pe care l-am câștigat. Punea diploma în ramă și o agăța de un perete ca să o vadă des. Și tot ca un copil s-a bucurat de fiecare dată când am mers împreună la meci.

Cel care, deja bolnav, mi-a stat alături la drumul de la Iași la Vaslui, plin de mașini în coloană, în noaptea de după ce Vasluiul a pierdut finala Cupei României la lovituri de departajare.

Cel care m-a privit aproape în fiecare seară la televizor, de pe vremuri, de la Observator, apoi la Știrile Pro TV, și până la Special: să mă citească din gesturi, dacă sunt bine, dacă sunt vesel sau trist, dacă îmi iese bine emisiunea. Cel care abia aștepta zilnicul meu telefon.

Cel care mi-a dăruit ca valori esențiale dreptatea, onestitatea, cinstea. Cel care, mai ales spre sfârșit, mi-a fost exemplu de ambiție în lupta cu boala.

Cel care mi-a fost alături vreme de 43 de ani. Cu vorba lui, cu tăcerea lui. Cu sfatul lui, cu îndoiala lui. Și, peste tot și toate, cu dragostea lui.

El este Eroul zilelor și nopților mele.

De aceea, de zece ani încoace, iAMTata.

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!