Steaua ’86 sau România ’94? Aceasta-i întrebarea! Cristian Munteanu scrie despre declarațiile dure date de Alin Stoica

Salut, Alin. Știu că nu mă cunoști și e foarte bine așa. Eu da. Te-am văzut când eram la juniorii Stelei și ne venise antrenor Tudorel Stoica. Poate cel mai frumos an și jumătate din “cariera” mea. După aceea s-a întors Anghelini și iarăși am luat-o la galop în ture de complex.

Cu nea Tudorel ai sosit și tu. Nu știam de ce să ne minunăm mai întâi. De calitățile tale sau de metodele lui “ăl bătrân”. Tu, Mitu și Aliuță ați fost cele mai mari talente, din Ghencea, ale acelor ani. Niciunul, însă, nu s-a ridicat mai mult de câțiva metri de la pământ. V-a apăsat ceva greu pe aripi. În cazul tău, probabil autosuficiența.

Steaua a câștigat aproape totul

Îmi aduc aminte cât de dur era Tudorel cu tine. Mai ales când alegeai să mai pui o mărgică pe ață. Îți plăceau șiragurile făcute din colegi driblați până la exasperare. Sigur, apoi tu făceai ture în plus, abdomene, flotări, în contul jocului neserios, dar degeaba. Ai rămas un răsfățat.

Dincolo de toate acestea, ai ridicat o problemă care, periodic, aduce o ceață roșie în mintea microbistului român. E generația ’94 a Naționalei cu adevărat “de aur” sau Steaua ’86 ar trebui să poarte această coroană meșterită din inimile fanilor?

Da, Steaua a câștigat ceva. Mai mult decât “ceva”. Aproape totul. Cupa Campionilor Europeni = Liga Campionilor. Apoi și Supercupa Europei. Cât pe ce și Cupa Intercontinentală. Mi s-au zburlit tastele laptopului doar când scriu toate acestea.

Sincer, din punctul meu de vedere, e un fel de jignire față de celelalte generații ale naționalei. Faci meci de retragere când n-ai câștigat nimic... Alin Stoica pentru Playsport

Ai dreptate. Toți cei de pe lângă noi au performanțe mai mari sau măcar cât ale noastre. Grecii – câștigători Euro 2004, bulgarii – bronz la Mondialul din ’94, Ungaria - dublă vice-campioană mondială, Serbia – dublă vice-campioană europeană (ca Iugoslavia), Ucraina – sferturi la Mondialul din 2006 și tot sferturi la Euro 2020.

Avem cu toții conștiința faptului că se putea mai mult. Inclusiv actorii care sunt chemați acum la rampă de nenumărate ori. Știm de impresarii și domnișoarele care se plimbau prin hotelul de la Telese Terme, în ’90, știm de conflictele din ’94 sau de cele din 2000. Știm și noi, știu și ei.

Simțim că Hagi putea să fie mai mare decât Stoichkov, dar a rămas doar “mai” talentat. Bulgarul a luat trofeele. Inclusiv Balonul de Aur. Adevăruri incomode.

Venim la ospăț fiecare cu ce avem acasă

Dar...

Au spus alții, mai deștepți decât mine, că Naționala este "icoana la care se închină orice suporter". Când a făcut Craiova Maxima cea mai mare performanță internațională a ei, fanii celor de la Dinamo și Steaua i-au găsit nod în papură. Chiar dacă acesta, Corneliu, avea doar zece ani în ’83.

A venit rândul celor din Ștefan cel Mare să se urce pe cai… mari. Toți cei care nu țineau cu ei au mârâit satisfăcuți când s-au oprit în semifinale. Dacă nu toți, majoritatea.

Apoi ne-a luminat întunericul comunismului Steaua ’86. Știi vorbele de atunci ale fanilor celorlalte echipe? “Ați bătut doar o echipă serioasă, Anderlecht, și în finală ați avut noroc cu Duckadam!”

De asta Naționala anilor ’94 și mai încolo este atât de iubită. Pentru că venim la ospăț fiecare cu ce avem acasă și împărțim. Unul are salam de Sibiu, altul cârnați de Pleșcoi, unii au pălincă, țuică, și le pun pe masă. Și, cel mai important, sunt invitați la bucate și cei care nu au nimic. Și ei se roagă la aceeași icoană.

Aveam mai mult loc pentru dragoste

Dragostea nu e pe bază de meritocrație, Alin. E suma bătăilor ratate de inimă + lacrimile care curg sincron pe obraji roșii, galbeni și albaștri. Da, poate sună patetic. Naționala e singura capelă în care pateticului i se poate adăuga un șnur și arde neîncetat.

Inegalabila, acum putem spune sigur asta, performanță a Stelei a trăit trei zile și trei nopți. Apoi oamenii s-au cocoșat iarăși sub apăsarea frigului, foamei, fricii. Da, palmele lui Duckadam ne-au mai îndreptat umerii.

În ’94 eram liberi. Dispăruseră frigul, foamea, frica. Așa că aveam mai mult loc pentru dragoste, pentru vis. Hagi era al tuturor. La fel și Popescu, Ilie, Radu, Dorinel, Bogdan, Florin, Dan, Mihali, Didi, Tibor, Ioan, Belo și toți ceilalți. Nu trăgeau de ei culorile diferitelor echipe, nu riscau să-i rupă în bucăți. Erau toți în galben, culoarea în care ne îmbrăcăm amintirile.

Dragostea nu e pe bază de meritocrație. Deși, poate, ar trebui. Dar Naționala e singurul păcat ce poate purta aura unui sfânt.

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!